Separaţia palatelor

Citeste cartea on-line

Cuvânt înainte...

Ahile şi broasca

Până să devină „a deceniilor„ sau „a secolelor”, cronologia mileniului

pe care, auto-ironic, şi-o propune Octavian Andronic, este compusă,

deocamdată, din cronologii anuale. În interiorul acestora,

determinantă nu este succesiunea în timp a evenimentelor – care ar justifica

termenul de cronologie – ci relevanţa lor ori semnificaţia pe care

jurnalistul le-o acordă.

„Cronologiile comentate” ale lui Octavian Andronic, ajunse

acum la al patrulea volum, nu sunt simple enumerări de evenimente, în

ordinea desfăşurării acestora – aşa cum se mai întâlnesc prin librării -,

ci reflecţii inedite asupra lor. În acest fel, „cronologiile” devin un fel de

„metodologii” pentru înţelegerea a ceea ce s-a întâmplat mai semnificativ

în perioada de timp res-pectivă.

Punând accentul pe comentariu şi nu pe calendar, cartea nu este

o culegere de evaluări post-factum asupra unor fapte sau evenimente, ci

repre-zintă chiar cronica acestora, scrisă în timp real. Autorul scrie, nu

reconstituie. Comentariile sale prelungesc evenimentul, nu-l reînvie. Autorul

nu-şi ia răgazul judecăţilor posterioare, proprii scrierilor de natură

istorică. Evaluările sale sunt făcute la cald, angajându-i pe loc spiritul

de observaţie, capacitatea analitică şi forţa asociativă. „Cronologiile” lui

Ando sunt simultan informaţie şi comentariu, fapte şi opinie. Evenimentele

nu sunt doar consemnate jurnalistic, ci încadrate, corelate, asociate

şi interpretate în contexte mai largi. Gazetarul ne dezvăluie cu

subtilitate şi inteligenţă mai multe faţete ale subiectului respectiv decât

arată factologia propriu-zisă.

De aici rezultă valoarea principală a cărţii – şi anume că nu este

un jurnal cronologic, ci fresca unei epoci. Ando face gazetărie, nu istorie,

dar o gazetărie ce poate fi de folos şi istoriografilor de profesie, celor

care scriu despre evenimente la suficient timp după consumarea şi sedi-

mentarea lor.

Partea cea mai suculentă a volumului este consacrată politicii.

Este adevărat că jurnalismul lui Octavian Andronic are o rază lungă de

acţiune – de la sport la media – dar politica reprezintă tema predilectă.

Chiar dacă, în această privinţă, anul 2003 a fost unul generos, asta nu

înseamnă că misiunea unui editorialist care scrie zilnic a fost mai uşoară.

Problema selecţiei unui anume subiect dintr-o puzderie posibilă nu este

deloc una simplă. Alegerea temei şi a titlului exprimă, intrinsec, sistemul

de valori al celui în cauză.

Andronic şi-a ales, în general, temele relevante ale perioadei,

astfel încât, citind întregul volum, oricine îşi poate face o imagine edificatoare

despre ce preocupa şi ce se întâmpla în România acelui an preelectoral.

Ando acordă atenţia cuvenită aşezării dispozitivelor pentru

lupta electorală ce avea să urmeze peste un an şi evenimentelor legate

de pregătirea campaniei: unificarea în PNL a ApR, UFD şi PNL (C);

crearea Alianţei DA; semnarea Tratatului de aderare la NATO; finalizarea

primului acord cu FMI, după 25 de ani; instituirea printr-o lege

pesedistă, a declaraţiei de avere; enunţarea, de către ministrul pesedist

al Finanţelor de atunci, a ideii cotei unice de impozitare (consemnare

care lămureşte, astfel, paternitatea acestei idei); adoptarea Constituţiei;

activarea politică şi partizană a ambasadorului SUA de la acea dată şi

altele asemenea.

Dintre evenimentele internaţionale ale perioade nu sunt omise

extinderea UE de la 15 la 25 de membri; „trezirea Chinei” (cu un citat

foarte actual al lui Napoleon despre marea putere asiatică); „tele-războiul

secolului” din Irak („bătălia de la Saddamgrad” fiind pentru petrol, şi

nu pentru democraţie, notează cu premoniţie autorul); „revoluţia de

postav” de la Tbilisi etc.

Cartea se referă la cazuri, probleme, oameni, subiecte – de la

naşterea mandatului prezidenţial de 5 ani la dispariţia misterioasă a

livezii de la Dobroieşti (explicabilă abia peste câţiva ani, prin piatra de

temelie a China Town, pusă pe acele locuri!); de la descoperirea după

decenii a unor români, victime în gulagurile din Kazahstan la manevrele

de compromitere cărora i-a căzut victimă dr.Mircea Beuran, fost ministru

al Sănătăţii; de la observaţia că, la modul propriu, „Iliescu stă cu Regele

la masă” la un remember Pacepa, după trei decenii de la trădarea acestuia;

de la lepădarea de Tokes a UDMR la repatrierea rămăşiţelor pământeşti

ale lui Carol al II-lea.

În editorialele sale, Octavian Andronic pleacă de la fapt şi ajunge

la idee, aşa cum, în „andografiile” sale, Ando pleacă de la idee şi ajunge

la grafică satirică. Pe toate aceste trasee ale creaţiei jurnalistice, îl însoţeşte

un ascuţit spirit de observaţie şi un irepresibil simţ al umorului,

care fac parte din natura şi felul de a fi al lui Ando. În tot ce scrie, autorul

arată că este atent la tot – replici, gesturi, apelative, reacţii – nescăpând

de peniţa sa nici unele întâmplărti din lumea presei, faţă de care Octavian

Andronic manifestă o atenţie constantă şi o sensibilitate de

înţeles.„Dolarul - armă de distrugere în masă” (mituirea de către americani

a unor generali irakieni pentru non-combat), CEDO şi „amurgul

procurorilor” (o decizie neaplicată nici în prezent de România), „puşculiţa

Petrom”, „pachetul şi parchetul legilor anti-corupţie”, „mafia cu

epoleţi”, „şpaga de piaţă”, „schimbarea la faţă a lui Vadim”, „revenirea

lui Ciorbea”, „caprele şi ministrul Sîrbu”, „dinozaurul din Ministerul Finanţelor”,

demisia lui Nicoalu de la TVR, demiterea lui Traian Ungureanu

de la BBC, nearestarea lui Andrei Gheorghe pentru consum de

droguri, „becalizarea fotbalului”, ascultarea telefoanelor, „masochismul

economic”, „accidentul” numirii lui Hurezeanu consilier de stat la premierul

de atunci, Adrian Năstase, traseismul politic sunt câteva dintre

titlurile sau temele abordate de Andronic.

Desigur, s-ar putea spune că articolele din volum sunt inegale

între, sub aspectul subiectului ales sau al tratării acestuia. De exemplu,

demisia lui Guşă din PSD ori nunta Oanei Mizil pot părea prea mult băgate

în seamă, dar aici regăsim un alt merit al lui Ando, acela de a-şi

construi un public-ţintă pe o plajă foarte largă, de la amatorii de mondenităţi

cu substrat până la cei capabili să înţeleagă sensurile unor evenimente

politice majore. Tuturor, Ando le oferă o lectură agreabilă şi de

interes. Tonul scriiturii este sfătos, confesiv, plăcut la lectură, facilitând

înţelegerea subiectului şi a semnificaţiilor acestuia.

De fapt, adresabilitatea largă este o virtute aparte a gazetăriei

practicate de Octavian Andronic, în toate formele acesteia. Editorialele

sale, ca acelea din volumul de faţă, andografiile care le însoţesc, agenţia

de presă „AmosNews” şi ZP-„ziarul personal on line” sunt tot atâţia vectori

de opinie şi informaţie, dar şi probe de talent şi inspiraţie care fac

din gazetăria lui Octavian Andronic una acccesibilă şi acceptată în cele

mai varii cercuri, inclusiv – sau mai ales – politice.

Felul său de a fi l-a făcut un om respectat pe întreg spectrul

politic, deşi convingerile sale au fost ferme, consecvente şi clar asumate

de-a lungul anilor. Dar, în timp ce prietenii îl ignoră pentru că-l ştiu alături,

adversarii îl respectă sau, cel puţin, nu se pot supăra pe el. Ando

merită felicitat şi pentru această „universalitate” a personalităţii sale,

lipsită de radicalism, dar nu şi de unghiuri tăioase, pe care satira din

grafică şi umorul din scris le fac ceva mai suportabile.

Pe Octavian Andronic îl mai aşteaptă, însă, o provocare despre

care aş spune că este veche de câteva mii de ani, de pe când Ahile se

întrece cu o broască țestoasă. Fiind de zece ori mai rapid, Ahile îi lasă

adversarei 10 metri avans.

Când Ahile a făcut cei zece metri, broasca a făcut doar unul.

Când Ahile a făcut acel metru, broasca a făcut zece centrimetri.

Când Ahile a făcut zece centrimetri, broasca a făcut un centimetru.

Când Ahile a făcut acel centrimetru, broasca a făcut 0,1 centrimetri.

Broasca câştigă cursa, fiind tot timpul înainte, chiar dacă cu puţin.

Cam aşa stau lucrurile şi cu volumul de faţă, care se referă la

2003 şi apare în 2013. Deci „cartea Ahile” este în urmă cu fix 10 ani

faţă de „broasca editoriale”. Iar Ando continuă să scrie editoriale zilnice,

aşteptând să fie prins din urmă de adunarea lor în volum.

Paradoxul anticului Zeno spune că, într-o cursă, alergătorul mai

rapid nu-l poate depăși niciodată pe cel mai lent, aflat în fața sa, deoarece

el trebuie să ajungă întâi într-un loc în care cel din față fusese deja, astfel

că cel lent va fi mereu în față.

Îi doresc lui Octavian Aandronic să nu rezolve acest paradox, lăsând

mereu „cronologia comentată” în volum să tot alerge în urma editorialelor

sale, cât mai mult, în adâncimea acestui mileniu.

Dr. Octavian Ştireanu

Aprilie 2013, Bucureşti