* Prima pagină * Căutare * Contact *
 

CEI 322


[pdf] Citeste cartea on-line

Continuitate vs AlternantaCuvânt înainte......

 

Ando, pasionatul bine temperat           

Pentru mine și cei care au debutat în presă imediat după Revoluție, Octavian Andronic a fost multă vreme un reprezentant al vechii generații de jurnaliști, alături de Uncu, Creangă, Băcanu, Știreanu, Cristoiu, Nistorescu, cei care făcuseră presă și înainte de decembrie 1989. În plus, dată fiind separația ideologică fără nuanțe a începutului anilor ’90 - când eu activam la Dreptatea țărănistă, România liberă și Radio Europa liberă, aparținând “unei anumite părți a presei”- Ando, care scria la Libertatea, mai apropiat ca orientare de Azi și Dimineata, aparținea, firesc, “celeilalte părți a presei”. Și, totuși, deși ar putea să pară curios, între dreapta și stânga, în carierele noastre a existat un punct de intersecție, pe care l-am descoperit mai târziu, retrospectiv. În punctul acesta se situează responsabilitatea față de profesie, care include documentarea solidă a subiectelor, bagajul cultural, forța verbului, satira și umorul de calitate, respectul față de valori, civilitatea și decența limbajului și echilibrul abordării, dincolo de subiectivismul... obiectiv. În punctul acela am realizat că, de fapt, profesional, Octavian Andronic și cu mine aparținem aceleiași generații, o generație a bunului simț. Iar marea deosebire dintre noi e că Ando a fost și a rămas un nume, pe când eu am trecut meteoric prin peisaj, rămânând doar în capitolul “gazetarilor postdecembriști”. <o:p />

Cu toate că, multă vreme, ne-am situat pe părți diferite ale baricadei, am cultivat o formă de respect pentru poziția și convingerile celuilalt, dublat de o anumită simpatie. Se spune că, dacă ai fost jurnalist, așa vei rămâne toata viața. Cu toate că, deja, nu mai eram gazetar, în 2000 am primit o invitație de la Octavian Andronic, pentru a face parte din delegația ce urma să participe la Expoziția Universală de la Hanovra și a prezenta experiența mea de comunicator în tripla ipostază de ziarist, purtător de cuvânt al MAE și director într-o multinațională. Atunci ne-am cunoscut mai bine, iar sentimentele reciproce de respect, simpatie și încredere s-au consolidat. Am mers cu plăcere la emisiunile de televiziune pe care le modera, știind că va fi o gazdă neutră, care își pune invitații în valoare și am început să îi citesc cu mai multă aplicație articolele, sau să îi caut caricaturile, mai ales atunci cand aveam nevoie de claritate sau de înțelegerea aprofundată a unui subiect la zi, de regulă năclait în zgura partizanatelor atat de diverse și de perverse ale diferitelor canale și publicații controlate de o pleiadă de potentați știuți sau bănuiți. Accesul la textele și desenele sale a fost cu atât mai facil cu cât autorul s-a adaptat rapid la presa on line, întemeind o agenție de știri independentă, Amos News, și un Ziar Personal (ZP), fără a neglija însă vechiul nume al celei mai citite gazete din anii regimului apus, Informația, cea care avea să devină, pe 22 decembrie 1989, Libertatea. În paranteză fie spus, dacă mă uit în urmă, cred că declicul care a trezit în mine nevoia de scris și m-a făcut să devin jurnalist a fost în noaptea aceea, pe Podul Grant, când cineva mi-a dat un exemplar din primul număr al Libertății. <o:p />

Cu ceva timp în urmă, când au început să apară volumele din seria “Cronologie comentată a Mileniului III”, l-am descoperit pe Ando cronicarul. Căci ce altceva este gazetarul, mai ales cel care, ancorat în cotidian, scrie aproape zilnic câte un editorial, decât cronicarul timpului său? Articolele fiecărui an, începând cu 2000, sunt adunate, în forma în care au fost publicate la vremea respectivă, în câte un volum distinct, sub titluri succinte, dar definitorii pentru perioada reflectată: “Zodia Delfinului”, “Soluția Imorală”, “Intre D.A. și NU”, ca să dau doar câteva exemple. Personal, cred că ai nevoie de multă forță interioară pentru a relua textele de atunci fără a edita conținutul lor din perspectiva de acum. <o:p />

Volumul de față, intitulat “322”, este cel de al șaptelea. Cei care se așteaptă să găsească în filele lui o retrospectivă distanțată vor avea, de fapt, surpriza unei fresce, a unui tablou de autor, fidel, dar personal, al actualității momentului de atunci. Ei bine, tema dominantă a anului 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană, n-a avut neapărat legătura cu ceea ce va rămâne, într-adevăr, ca un moment de referință în istoria contemporană a țării, ci cu ceea ce Ando numește inspirat “caftul național”: tensiunile și “păruielile” dintre Președinte și Premier și, mai ales, suspendarea celui dintâi, pentru o lună de zile, în urma votului a 322 de parlamentari, deveniți ulterior dușmanii personali și ținte predilecte ale lui Traian Băsescu: “…odată cu accesul formal la UE, toată lumea pare a fi uitat de adevăratele probleme ale României, concentrându- se pe aspecte marginale și derizorii: suspendare, referendumuri, restructurări de ochii lumii, competiția pentru o porție cât mai consistentă de ciolan, iar campion al acestui joc rămâne tocmai cel care a spus în doi peri că România trebuie schimbată. Cu ce?”, conchide gazetarul cu o trăsătură fermă de condei. <o:p />

“322” poate constitui o carte de referință pentru istoricii viitorului și, totodată, un manual pentru viitorii ziariști. Pentru că, în meseria asta, zăbovim rar în aprofundarea a ceea ce e important, lăsându-ne dominați de ceea ce este urgent și “la zi”. A fi jurnalist în America sau într-o democrație consolidată este de-a dreptul plicticos. Cel puțin aceasta a fost convingerea mea în perioada de trei luni a unei burse în SUA. La noi se petreceau lucruri, se întâmplau chestii, aveai șansa de a participa ca actor în schimbare și puteai contribui la modelarea peisajului și construirea personajelor publice, era și este o efervescență copleșitoare. Articolele lui Ando, un pasionat bine temperat al prezentului, prind culoarea clipei și poartă titluri uneori grave, alteori livrești și, adesea, savuroase: Vrabia mălai visează, Doctrina la români, Statura șpăgii, Polii politicii de “doi poli”…. Pisica pe acoperișul fierbinte, Ambasadorul Jacuzzi, Căldura mare!, De la Duminica Orbului la Sâmbăta chiorului…, A fost sau n-a fost…aviară?, Marți, 13, Bilețelul versus Dosărelul, Noțiunea de cenzură, Țara la schimb… <o:p />

N-aș vrea să se înțeleagă cumva, din rândurile de mai sus, că “322” conține o înșiruire de subiecte minore, tratate major. Dimpotrivă, “322” poate fi o cheie către aprofundare și întrebare, către noi înșine și înțelegerea felului nostru de a fi ca nație și de a reacționa ca persoane, repetând aceleași greșeli și perpetuând aceleași stări: “în asta constă, paradoxal, penibilul și savoarea politicii care se face la București, unde nimeni nu mai știe care e puterea și cât de puternică este și care este opoziția și câtă opoziție face cu adevărat”- toate acestea, azi, la pătrat, sau, mai degrabă, “la technocrat”, aș adăuga eu constatărilor lui Octavian Andronic, din 9 octombrie 2007. <o:p />

Chiar dacă nu ești de acord cu Ando, pe anumite subiecte (în cazul meu restituirea proprietăților sau Piața Universității) poți să-i respecți, democratic, convingerile. Într-o lume dominată de facil, tabloid și scandal, stilul său e un reper de stabilitate și soliditate, o reflexie a unui sistem de valori. În mod curios, deși n-a făcut rabat la critică, luându-i pe mulți peste picior în articolele și, mai ales, în caricaturile sale, Octavian Andronic nu pare a fi stârnit pasiuni negative sau dușmanii de moarte. Ăsta e un mare talent, trebuie să recunoaștem. Nu știu cu prietenii cum stă dar, în cazul acestora, exista măcar opțiunea de a alege. Rugămintea lui Ando, de a scrie câteva rânduri ca prefață la acest, simbolic, al șaptelea volum, m-a surprins și m-a onorat. M-a surprins pentru că numele meu urmează să se înscrie într-un șir de prefațatori cu care lumea (iar eu cu atât mai puțin), în mod natural, nu m-ar fi văzut asociată: Adrian Năstase, Ion Iliescu, Răzvan Theodorescu, Stelian Țurlea, Grigore Arbore (dar și Adrian Cioroianu). M-a onorat pentru că reprezintă un semn de prețuire, încredere și normalitate. Și, mai ales, de lipsa de încrâncenare. Cu care, ideal, ar trebui să putem privi către trecutul nostru și, mai ales, către viitor. <o:p />


Gilda Lazăr

 








| | Citiri: 229 |
 
Copyright © 2005 - 2016 - Editura AlegRO