* Prima pagină * Căutare * Contact *
 

"Sfertul" lui Băsescu


[pdf] Citeste cartea on-line

Continuitate vs AlternantaÎNDEMN CĂTRE CITITOR

 

De ani buni, Octavian Andronic ne-a obișnuit cu cronicile sale și cu ale sale caricaturi, pe care mediile intelectuale le receptează cu oarecare timiditate, fiindcă lumea de azi s-a deprins cu texte „vorbite” neglijent „pe sticlă” ori cu vorbe aruncate in grabă, pe bloguri. Editorialele și comentariile aproape cotidiene ale cronicarului nostru, insoțite de desene satirice inimitabile, disecă lumea contemporană romanească și lumea globală in care se află proiectați romanii, cu detașare și cu implicare deopotrivă. De la jalnica scenă politică autohtonă pană la vedetismul gratuit din sport și de la precaritatea economiei țării noastre pană la aroganța unor minorități care s-ar vrea majorități, nimic nu scapă penei avizate a observatorului atent, descins din filonul autentic al umorului și al satirei romanești de bună calitate. Comentariile lui Octavian Andronic vădesc o cunoaștere detaliată a trecutului nostru, fapt care explică nu atat prevederea viitorului – pe care randurile evocate il creionează uneori – cat ințelegerea adecvată a prezentului, chiar dacă acesta durează preț de o clipă. „Clipa” aceasta este trăită intens de cronicar, este sublimată in „pastile” dulci-amare, din acelea care, dacă nu sunt menite să ne vindece de la sine, ne arată calea alinării și a eliberării de rău. Octavian Andronic nu critică in mod inverșunat și nici nu acuză ca un implacabil judecător, ci șfichiuiește prin constatările sale, explică pe față gesturi făcute pe dos, iluminează acte obscure, compară situații trecute cu unele actuale, oferă exemple din literatură (dese sunt referirile la Ion Luca Caragiale), din istoria secolului al XX-lea mai ales, din geografie, politologie, muzică etc. Scrisul său nu este unul de strict editorial politic, ci devine text literar, ilustrand – cum spuneam – o tradiție intreruptă de regimul comunist, dar ilustrată copios in a doua jumătate a secolului al XIX-lea, inclusiv de gazetarul Eminescu și dusă pană la paroxism in epoca interbelică. „Sănătatea” unei comunități democratice se măsoară nu numai prin gradul de libertate a presei, a conștiinței și a exprimării din spațiul public, ci și prin calitatea rasului. Octavian Andronic profesează o adevărată doctrină despre funcția rasului amar, doctrină pe care nu o expune științific, ci empiric, direct prin episoadele sale de viață. Concepția filosofilor greci și latini că omul este „singurul animal care rade” provine – din cate se pare – de la Aristotel, conform căruia rasul il deosebește pe om de animal; in partea pierdută a „Poeticii”, e de presupus că, polemizand cu Platon, el investea rasul și, in general, comicul, cu aceeași virtute catharctică pe care o atribuise (in partea păstrată) tragicului. Umberto Eco a imaginat in romanul „Numele trandafirului” păstrarea unui tratat aristotelic despre ras intr-o vestită mănăstire medievală, ceea ce nu este deloc hazardat, fiindcă lumea monastică occidentală a conservat masiv scrierile păgane antice, considerate izvoare de ințelepciune. Simptomatic este, insă, faptul că această scriitură a lui Aristotel devenise intangibilă la propriu, in sensul că aceia care o atingeau mureau otrăviți. Starea de ras, care asana comunitatea și care ii conferea poftă de viață, trebuia inhibată din fașă in Evul Mediu, adică intr-o societate in care un singur om era liber, suveranul uns de Dumnezeu. Restul lumii era menit să rămană gloată supusă și umilă, plangătoare și truditoare, or intr-o asemenea societate rasul ajungea să fie complet excentric și chiar primejdios. Oamenii de atunci nu erau sortiți deloc să se bucure de viața aceasta, ci ei trebuiau să se pregătească, in rugăciuni și penitență, pentru viața adevărată ce avea să vină. Umanismul Renașterii a spulberat aceste restricții, atunci cand l-a transformat din nou pe om in măsura tuturor lucrurilor, dar au mai urmat destule regimuri instaurate de liderii politici, compatibile cu iadul și private de ras.

Octavian Andronic readuce rasul in Cetate, dar nu orice ras, ci unul specific sufletului nostru de romani, obișnuiți cu hazul de necaz. Autorul nu rade niciodată in sens umoristic, ci rade de rele și strambătăți, de nemernicii și de calamități făcute de oameni, de erori spontane și de erori voite, de viclenii și de iresponsabilitate politică. Textele lui Octavian Andronic nu sunt scrise ca să ne inveselească, ci ca să ne conștientizeze de rău și de greu, de falsitate și de greșeală, de inșelătorie și de minciună. Cartea aceasta, ca și celelalte scrise de Octavian Andronic, este gandită nu ca să radem in chip gratuit, ci ca să indreptăm lumea aceasta strambă. Mesajul vine de la inaintașii romanii care credeau că „razand se biciuiesc moravurile” (Ridendo castigat mores). Terapia individuală prin ras ne poate indrepta ca persoane, ne poate chiar re-umaniza, pe cand terapia socială prin ras poate conduce la vindecarea comunităților. Din păcate, la finalul lecturii cărții, rămanem cu rasul inghețat pe buze, pentru că ne plange sufletul. La Centenarul Marii Uniri – cand celebrăm incheierea edificiului nostru național din anii 1918- 1920, după aproape un mileniu de lucrare a poporului roman asupra lui insuși – nu ne putem bucura pe deplin decat dacă ne gandim la generația/generațiile de aur de atunci. Dacă ne gandim la noi, așa cum ne indeamnă Octavian Andronic, vedem un edificiu național surpat și impuținat, cu politicieni nevrednici și nevolnici, cu „băieți deștepți” care ne cred proști, cu romani dezorientați și sărăciți, risipiți prin lume și neincrezători. „Pastilele” de față – amare cum spuneam – lasă, totuși, o undă de speranță abia perceptibilă, pentru că ascuțitele critici nu sunt făcute ca să ne afunde in disperare, ci ca să ne trezească. Semnele acestui „optimism” sunt subințelese și nu afirmate direct, iar unul dintre aceste semne este chiar „incăpățanarea” lui Octavian Andronic de a persista, de a scrie fără istov, de a biciui mereu și mereu.

Prin aceste scrieri ale lui Octavian Andronic am dobandit un bun inestimabil, anume o „comedie umană” a ultimelor decenii de libertate prost ințeleasă, „comedie” care ilustrează o comedie tristă, de care se miră lumea și de care ne mirăm și noi, netreziți incă, dar dornici de trezire. Mesajul autorului este unul optimist – rasul sănătos incumbă veselie, in fapt – de genul: „Nu vă lăsați, totuși, romani, fiindcă țara asta, care era candva țară de glorii și de dor, merită o soartă mai bună!”. De noi depinde să facem iarăși Romania, dacă nu glorioasă, măcar normală, primitoare și bună pentru toți fiii săi. Pentru aceasta este insă nevoie de concentrarea energiilor naționale așa cum s-a intamplat in urmă cu un secol, dar și altădată, cand incă se mai credea și se vedea că „unirea face puterea”...

1 Decembrie 2018
Acad. Ioan-Aurel Pop 








| | Citiri: 344 |
 
Copyright © 2005 - 2016 - Editura AlegRO