* Prima pagină * Căutare * Contact *
 

Anul 2001. Zodia Delfinului. Cronologie comentată a mileniului III, Octavian Andronic


 [pdf] Citeste cartea on-line





 

Cuvânt înainteSchimbarea Schimbarii 2000

Adrian Năstase

Deși poate părea ciudat, aceasta nu este o carte despre anul 2001. Dacă veți avea curiozitatea de a o parcurge, veți descoperi, în multe dintre paginile ei, prezentul și nu trecutul. Anatole France ne îndeamnă memorabil „să nu pierdem nimic din trecut. Cu trecutul se clădește viitorul”. El oferă o bază solidă pentru prezent și viitor, dintr-un motiv pe care Lucian Blaga îl sintetizează magistral: „Nimic nu e așa de tare ca trecutul. Pe acela nimeni și nimic nu-l poate schimba”.

Din nefericire, această calitate a trecutului capătă valențe tragice în cazul României. Atunci când trecutul se regăsește în prezent, apar semnele clare ale unei boli sociale. Meritul acestei lucrări și al autorului ei este acela de a aduce la suprafață această boală, și de a atrage atenția asupra ei. Dacă în anul 2011 regăsim în spațiul public teme și, mai ales, atitudini, abordări și comportamente care au dominat societatea românească în urmă cu zece ani, atunci este cazul să ne întrebăm foarte serios ce s-a întâmplat în această perioadă.

Cheia în care am citit și am interpretat cartea lui Octavian Andronic poate părea surprinzătoare, în condițiile în care eu însumi m-am aflat în fruntea guvernului, începând cu anul 2001. Trebuie totuși să avem în vedere că, în toată această perioadă, în care s-au succedat trei premieri și au fost două runde de alegeri parlamentare, România nu a avut o evoluție lineară. După travaliul prelungit prin care a trecut societatea în primii ani după căderea regimului comunist, a urmat o perioadă prosperă, de performanță economică incontestabilă. În intervalul 2000-2004 s-a înregistrat o creștere economică globală de peste 23% a PIB, rata inflației a scăzut de la 41% în 2000 la 9,3% în 2004, iar deficitul bugetar a scăzut de la 4% din PIB în anul 2000 la 1,2% din PIB în 2004. Creșterea economică susținută a condus la ameliorarea decalajelor față de țările dezvoltate, iar nivelul de trai se îndrepta vertiginos spre ceea ce toți românii își doreau la Revoluție. Acest lucru însă nu a fost suficient. Trendul ascendent a continuat inerțial vreme de câțiva ani, dar stoparea proceselor începute în 2001 s-a resimțit în 2008 și mai ales în 2009, când efectele crizei economico-financiare au ajuns și în România. Ceea ce a lipsit a fost continuitatea, strategia, coerența și chiar – poate că sunt subiectiv - competența.

Revenind la cartea pe care o aveți în față, aceasta se distinge prin finețea observațiilor pe care autorul le face, prin acuratețea analitică cu care abordează temele ce au dominat agenda publică în 2001 și prin ironiile subtile ce definesc stilul inconfundabil al lui Octavian Andronic. Veți (re)descoperi în paginile următoare o serie de evenimente ale anului 2001, trecute prin filtrul critic al jurnalistului, care vor genera, fără îndoială, exerciții mentale distincte. Pentru cei care au trăit acele momente, readucerea lor în atenție permite inițierea unei secvențe cognitive în măsură să susțină fie o repoziționare, fie o confirmare a opiniilor și a atitudinii avute „la cald”. Cert este, că, pentru cei aflați în situația de a rememora, detașarea în timp oferă inclusiv posibilitatea unor introspecții. Pentru cei mai tineri sau pentru care memoria a selectat mai mult decât în cazul altora, această incursiune într-un trecut mult prea prezent deschide calea unei compatibilizări perfecte cu unul dintre comentariile-verdict ale autorului: „A devenit un truism faptul că nimeni nu învață nimic din lecțiile istoriei.”  

Cartea este de fapt un remember menit a-l trezi pe cititor la realitate; o realitate dură, care din păcate se repetă. Într-unul dintre comentariile sale, Octavian Andronic evocă fobia comunistă a celor „3F” – frigul, foamea și frica – considerând că societatea românească s-a eliberat de frică, dar a rămas dominată de frig și de foame. Concluzia sa, corectă atunci ca și acum, venea după un an de guvernare social-democrată care a încercat, în primă instanță, să readucă România pe linia de plutire. Din păcate, observațiile sale sunt valabile în 2011 mai mult ca oricând în ultimii 20 de ani. „Sărăcia este, astăzi, o realitate mai dură și mai stresantă decât egalitarismul comunist. Iar atât timp cât cei 2F vor continua să ne amărască viața, cu greu vom putea vorbi despre o adevărată libertate...”

Regăsesc în aceste cuvinte, mărturia unui liberal care recunoaște „că a oferi unor oameni în zdrențe, analfabeți, subnutriți sau slăbiți de boală, drepturi politice sau garanții împotriva ingerinței statului în viața lor privată înseamnă a-ți bate joc de ei. Înainte de a înțelege semnificația unei sporiri a propriei libertăți și de a se bucura de folosirea ei acești oameni au nevoie de îngrijiri medicale și de educație. Ce este libertatea pentru cei ce nu pot face uz de ea? Ce valorează ea fără acele condiții indispensabile uzului ei?” (Isaiah Berlin)

Iată de ce mesajul lui Octavian Andronic continuă să fie actual. El exprimă nevoi și realități sociale pe care guvernarea ultimilor ani le ignoră cu consecventă încăpățânare. Înainte de a se gândi măcar la ideea „statului minimal”, elita politică românească, împreună cu tot aparatul administrativ trebuie să construiască un stat mai puternic, mai eficient și mai responsabil față de cetățeni. Societatea românească are nevoie de un nou contract între guvernanți și guvernați, care să realizeze un echilibru mai clar și mai ferm între obligația „supunerii” și dreptul de a beneficia de servicii publice de calitate. Educația, sănătatea, siguranța publică și sprijinirea celor vulnerabili ar trebui să fie pilonii pe care să se construiască relația dintre populație și conducătorii ei.

Textele pe care Octavian Andronic le (re)aduce în fața cititorului nu reprezintă doar comentarii pertinente și pline de substanță în legătură cu evenimentele care au dominat anul 2001. Dincolo de aspectele ce țin de imediat, ele ridică o serie de probleme privind organizarea și funcționara societății naționale și internaționale. Indiferența populației față de spațiul public, în lipsa unor modele reale în cadrul societății sau scăderea coeziunii și a solidarității sociale, pe fondul unor abordări conflictuale și maniheiste promovate de la cel mai înalt nivel al statului sunt realități care, pe de o parte, explică de ce trecutul a devenit prezent, iar pe de altă parte oferă răspunsuri celor care se întreabă ce trebuie făcut. Mai rămâne ca, după aflarea lor, să trecem cu toții la acțiune.

 

Adrian Năstase

 





| | Citiri: 4937 |
 
Copyright © 2005 - 2016 - Editura AlegRO