Separația palatelor
Citeste cartea on-line
Cuvânt înainte...
Ahile și broasca
Până să devină „a deceniilor„ sau „a secolelor”, cronologia mileniului
pe care, auto-ironic, și-o propune Octavian Andronic, este compusă,
deocamdată, din cronologii anuale. În interiorul acestora,
determinantă nu este succesiunea în timp a evenimentelor – care ar justifica
termenul de cronologie – ci relevanța lor ori semnificația pe care
jurnalistul le-o acordă.
„Cronologiile comentate” ale lui Octavian Andronic, ajunse
acum la al patrulea volum, nu sunt simple enumerări de evenimente, în
ordinea desfășurării acestora – așa cum se mai întâlnesc prin librării -,
ci reflecții inedite asupra lor. În acest fel, „cronologiile” devin un fel de
„metodologii” pentru înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat mai semnificativ
în perioada de timp res-pectivă.
Punând accentul pe comentariu și nu pe calendar, cartea nu este
o culegere de evaluări post-factum asupra unor fapte sau evenimente, ci
repre-zintă chiar cronica acestora, scrisă în timp real. Autorul scrie, nu
reconstituie. Comentariile sale prelungesc evenimentul, nu-l reînvie. Autorul
nu-și ia răgazul judecăților posterioare, proprii scrierilor de natură
istorică. Evaluările sale sunt făcute la cald, angajându-i pe loc spiritul
de observație, capacitatea analitică și forța asociativă. „Cronologiile” lui
Ando sunt simultan informație și comentariu, fapte și opinie. Evenimentele
nu sunt doar consemnate jurnalistic, ci încadrate, corelate, asociate
și interpretate în contexte mai largi. Gazetarul ne dezvăluie cu
subtilitate și inteligență mai multe fațete ale subiectului respectiv decât
arată factologia propriu-zisă.
De aici rezultă valoarea principală a cărții – și anume că nu este
un jurnal cronologic, ci fresca unei epoci. Ando face gazetărie, nu istorie,
dar o gazetărie ce poate fi de folos și istoriografilor de profesie, celor
care scriu despre evenimente la suficient timp după consumarea și sedi-
mentarea lor.
Partea cea mai suculentă a volumului este consacrată politicii.
Este adevărat că jurnalismul lui Octavian Andronic are o rază lungă de
acțiune – de la sport la media – dar politica reprezintă tema predilectă.
Chiar dacă, în această privință, anul 2003 a fost unul generos, asta nu
înseamnă că misiunea unui editorialist care scrie zilnic a fost mai ușoară.
Problema selecției unui anume subiect dintr-o puzderie posibilă nu este
deloc una simplă. Alegerea temei și a titlului exprimă, intrinsec, sistemul
de valori al celui în cauză.
Andronic și-a ales, în general, temele relevante ale perioadei,
astfel încât, citind întregul volum, oricine își poate face o imagine edificatoare
despre ce preocupa și ce se întâmpla în România acelui an preelectoral.
Ando acordă atenția cuvenită așezării dispozitivelor pentru
lupta electorală ce avea să urmeze peste un an și evenimentelor legate
de pregătirea campaniei: unificarea în PNL a ApR, UFD și PNL (C);
crearea Alianței DA; semnarea Tratatului de aderare la NATO; finalizarea
primului acord cu FMI, după 25 de ani; instituirea printr-o lege
pesedistă, a declarației de avere; enunțarea, de către ministrul pesedist
al Finanțelor de atunci, a ideii cotei unice de impozitare (consemnare
care lămurește, astfel, paternitatea acestei idei); adoptarea Constituției;
activarea politică și partizană a ambasadorului SUA de la acea dată și
altele asemenea.
Dintre evenimentele internaționale ale perioade nu sunt omise
extinderea UE de la 15 la 25 de membri; „trezirea Chinei” (cu un citat
foarte actual al lui Napoleon despre marea putere asiatică); „tele-războiul
secolului” din Irak („bătălia de la Saddamgrad” fiind pentru petrol, și
nu pentru democrație, notează cu premoniție autorul); „revoluția de
postav” de la Tbilisi etc.
Cartea se referă la cazuri, probleme, oameni, subiecte – de la
nașterea mandatului prezidențial de 5 ani la dispariția misterioasă a
livezii de la Dobroiești (explicabilă abia peste câțiva ani, prin piatra de
temelie a China Town, pusă pe acele locuri!); de la descoperirea după
decenii a unor români, victime în gulagurile din Kazahstan la manevrele
de compromitere cărora i-a căzut victimă dr.Mircea Beuran, fost ministru
al Sănătății; de la observația că, la modul propriu, „Iliescu stă cu Regele
la masă” la un remember Pacepa, după trei decenii de la trădarea acestuia;
de la lepădarea de Tokes a UDMR la repatrierea rămășițelor pământești
ale lui Carol al II-lea.
În editorialele sale, Octavian Andronic pleacă de la fapt și ajunge
la idee, așa cum, în „andografiile” sale, Ando pleacă de la idee și ajunge
la grafică satirică. Pe toate aceste trasee ale creației jurnalistice, îl însoțește
un ascuțit spirit de observație și un irepresibil simț al umorului,
care fac parte din natura și felul de a fi al lui Ando. În tot ce scrie, autorul
arată că este atent la tot – replici, gesturi, apelative, reacții – nescăpând
de penița sa nici unele întâmplărti din lumea presei, față de care Octavian
Andronic manifestă o atenție constantă și o sensibilitate de
înțeles.„Dolarul - armă de distrugere în masă” (mituirea de către americani
a unor generali irakieni pentru non-combat), CEDO și „amurgul
procurorilor” (o decizie neaplicată nici în prezent de România), „pușculița
Petrom”, „pachetul și parchetul legilor anti-corupție”, „mafia cu
epoleți”, „șpaga de piață”, „schimbarea la față a lui Vadim”, „revenirea
lui Ciorbea”, „caprele și ministrul Sîrbu”, „dinozaurul din Ministerul Finanțelor”,
demisia lui Nicoalu de la TVR, demiterea lui Traian Ungureanu
de la BBC, nearestarea lui Andrei Gheorghe pentru consum de
droguri, „becalizarea fotbalului”, ascultarea telefoanelor, „masochismul
economic”, „accidentul” numirii lui Hurezeanu consilier de stat la premierul
de atunci, Adrian Năstase, traseismul politic sunt câteva dintre
titlurile sau temele abordate de Andronic.
Desigur, s-ar putea spune că articolele din volum sunt inegale
între, sub aspectul subiectului ales sau al tratării acestuia. De exemplu,
demisia lui Gușă din PSD ori nunta Oanei Mizil pot părea prea mult băgate
în seamă, dar aici regăsim un alt merit al lui Ando, acela de a-și
construi un public-țintă pe o plajă foarte largă, de la amatorii de mondenități
cu substrat până la cei capabili să înțeleagă sensurile unor evenimente
politice majore. Tuturor, Ando le oferă o lectură agreabilă și de
interes. Tonul scriiturii este sfătos, confesiv, plăcut la lectură, facilitând
înțelegerea subiectului și a semnificațiilor acestuia.
De fapt, adresabilitatea largă este o virtute aparte a gazetăriei
practicate de Octavian Andronic, în toate formele acesteia. Editorialele
sale, ca acelea din volumul de față, andografiile care le însoțesc, agenția
de presă „AmosNews” și ZP-„ziarul personal on line” sunt tot atâția vectori
de opinie și informație, dar și probe de talent și inspirație care fac
din gazetăria lui Octavian Andronic una acccesibilă și acceptată în cele
mai varii cercuri, inclusiv – sau mai ales – politice.
Felul său de a fi l-a făcut un om respectat pe întreg spectrul
politic, deși convingerile sale au fost ferme, consecvente și clar asumate
de-a lungul anilor. Dar, în timp ce prietenii îl ignoră pentru că-l știu alături,
adversarii îl respectă sau, cel puțin, nu se pot supăra pe el. Ando
merită felicitat și pentru această „universalitate” a personalității sale,
lipsită de radicalism, dar nu și de unghiuri tăioase, pe care satira din
grafică și umorul din scris le fac ceva mai suportabile.
Pe Octavian Andronic îl mai așteaptă, însă, o provocare despre
care aș spune că este veche de câteva mii de ani, de pe când Ahile se
întrece cu o broască țestoasă. Fiind de zece ori mai rapid, Ahile îi lasă
adversarei 10 metri avans.
Când Ahile a făcut cei zece metri, broasca a făcut doar unul.
Când Ahile a făcut acel metru, broasca a făcut zece centrimetri.
Când Ahile a făcut zece centrimetri, broasca a făcut un centimetru.
Când Ahile a făcut acel centrimetru, broasca a făcut 0,1 centrimetri.
Broasca câștigă cursa, fiind tot timpul înainte, chiar dacă cu puțin.
Cam așa stau lucrurile și cu volumul de față, care se referă la
2003 și apare în 2013. Deci „cartea Ahile” este în urmă cu fix 10 ani
față de „broasca editoriale”. Iar Ando continuă să scrie editoriale zilnice,
așteptând să fie prins din urmă de adunarea lor în volum.
Paradoxul anticului Zeno spune că, într-o cursă, alergătorul mai
rapid nu-l poate depăși niciodată pe cel mai lent, aflat în fața sa, deoarece
el trebuie să ajungă întâi într-un loc în care cel din față fusese deja, astfel
că cel lent va fi mereu în față.
Îi doresc lui Octavian Aandronic să nu rezolve acest paradox, lăsând
mereu „cronologia comentată” în volum să tot alerge în urma editorialelor
sale, cât mai mult, în adâncimea acestui mileniu.
Dr. Octavian Știreanu
Aprilie 2013, București
|
| Citiri: 8370
|
|