Continuitate vs Alternanta

 Citeste cartea on-line

Cuvânt înainte...

Un an care a decis alþi ani           

Al cincilea volum unde cunoscutul comentator politic ºi grafician satiric, Octavian Andronic – pentru mine ºi pentru mulþi alþii, simpaticul Ando -, ºi-a adunat editorialele din colecþia „Punctul pe Y” este închinat anului 2004. An electoral ºi încã nu unul obiºnuit, ci unul ce urma sã decidã, în istoria noastrã contemporanã, continuitatea sau alternanþa la guvernarea României, anul unui rezultat pe muchie de cuþit în alegerile prezindenþiale, acesta i-a prilejuit nuanþatului Ando un ºir de însemnãri pline de acea savoare despre care am vorbit la lansarea unui  tom anterior consacrat anului 2002.

A fost, 2004, anul final al guvernului Adrian Nãstase, „cel mai productiv”, o spune autorul, din epoca post-decembristã, guvernul care ne-a dus în NATO ºi care a fãcut posibilã ridicarea vizelor pentru þãrile vestice, cel care a pregãtit consistent intrarea noastrã în Uniunea Europeanã.

Prefaþând aici rândurile lui Octavian Andronic, declar sonor cã sunt foarte subiectiv, cãci am avut prilejul de a face parte din acest guvern, de la început pânã la sfârºit. Eram printre cei pe care media, mereu speculativã, i-a socotit „oamenii lui Ion Iliescu”, cei care nu s-au ciocnit niciodatã – îmi pare rãu dacã dezamãgesc pe unii – cu „oamenii lui Adrian Nãstase” (presupun cã imaginaþia colectivã doritoare de conflicte sau mãcar de dihotomii ºi iubitoare de tandemuri a extrapolat o situaþie fireascã: coexistenþa vechilor colaboratori ai preºedintelui cu mai tinerii apropiaþi ai premierului).

Eroii însemnãrilor din anul 2004 sunt, evident, cei doi lideri ai momentului, „moderatorul universal” Ion Iliescu – cel care rãmâne omul politic român al ultmilor douã decenii – ºi „delfinul” Adrian Nãstase, cel care într-o succesiune fireascã urma sã meargã la Cotroceni. ªi aici, ca într-o piesã cu final neaºteptat, ajungem la acel decembrie fatidic în care apare decisiv al treilea -  ºi ultimul, deocamdatã  - om politic al acestor 23 de ani, politicianul atipic care a tulburat „cu regularitate mediile în care a acþionat”, cãpitanul de marinã fãrã fineþuri ºi dulceþuri, „buldozerul” Traian Bãsescu.

Dupã ce a luat din nou primãria bucureºteanã, dupã ce a lãcrimat la retragerea lui Stolojan, dupã ce a vituperat cu succes contra „corupþiei pesediste”, dupã ce a fãcut dintr-o parte a electoratului – cel cu memorie scurtã – pãrtaºul unor iluzii treptat spulberate – ºi adaug (foarte subiectiv, din nou), al unei nerecunoºtinþe istorice, acest redutabil strateg a aºternut cu dibãcie ºi cinism drumul României pentru zece ani aproape pierduþi, bulversând orice regulã fireascã pentru un popor oricum dezorientat. Au contribuit aici ºi criza PSD dupã alegerile locale, ºi orgoliile din partidul de guvernãmânt care au dus la conflicte latente cu preºedintele þãrii, ºi trãdarea care mijea dupã invitarea lui Ion Iliescu de a lua preºedinþia aceluiaºi partid – culminând cu abjecþia din aprilie 2005 despre care, cu siguranþã, Ando va scrie în volumul urmãtor -, dupã cum l-a ajutat pe câºtigãtorul prezidenþialelor din 2004 ºi „copita de mãgar” a PUR, formaþiunea politicã devenitã „conservatoare” ºi care tot divorþeazã ºi se cãsãtoreºte pe eºichierul partidelor, marcând un capitol pitoresc, dar inu-til, al politicii naþionale din ultimul deceniu.

Cititorul va degusta în notele lui Ando caracterizãri foarte exacte de personaje -  de la Valeriu Stoica la Petre Roman, de la Cristian Diaconescu la Mugur Isãrescu, de la Dan Voiculescu la Valer Dorneanu, de la Marean Vanghelie la Radu Câmpeanu (oare cum ar fi arãtat liberalismul românesc cu el ºi nu cu liderii actuali?) -  dupã cum va aprecia premoniþii, precum aceea potrivit cãreia alianþa PD-PNL e „riscantã strategic”, aceea cã „machedonul polivalent” George Becali poate oferi surprize sau cã Victor Ponta are „muguri de aroganþã”. Mi-a plãcut, nu o datã, umorul lui Octavian Andronic când observa cã PNL are mai mulþi lideri de cât ar avea nevoie, cand comenta bulversarea produsã de ... tunsoarea din Piaþa Unirii a lui Ion Iliescu sau când remarca ironic „remanierea restructurãrii guvernamentale”. La fel am apreciat la justa valoare realismul curajos al observaþiilor gazetarului care nu se sfieºte sã vorbeasca despre „masochismul naþional” ºi despre „slugãrnicia ancestralã” a conaþionalilor nostri.

Voi adãuga cã Ando observa lucruri pe care unii dintre noi, cei aflaþi în Executiv, nu le apreciam la justa lor valoare - precum inteligentul proces de întinerire a guvernului Nãstase pe ultimii paºi -, dupã cum noteazã greºelile PSD-ului, de la alegerile interne care au fost un inutil exerciþiu de imagine, pânã la indirecta demonizare a lui Vadim de cãtre propusul prim-ministru. ªi pentru a nu-i rãmâne dator autorului  nostru, îmi voi îngãdui sã-l ºicanez reproºându-i lipsa din însemnãri a neuitatu-lui triumf de la Bruxelles, din mai 2004 când s-a obþinut pentru Sibiu calitatea de capitalã culturalã europeanã alãturi de Luxemburg, eveniment ce a fãcut posibilã realitatea din 2007gestionatã de succesorii mei liberali din fruntea Ministerului Culturii ºi Cultelor între care ºi – pentru ca ºicana sã fie deplinã – cea numitã „onesta Mona Muscã”...

În compensaþie, îi mulþumesc autorului pentru cele câteva referiri la finala primelor prezidenþiale, cea din 17 mai 1990, civilizatã ca niciuna de atunci, graþie celor 3 candidaþi, Câmpeanu, Iliescu ºi Raþiu-, ideea organizãrii sale aparþinand celui ce conducea pe atunci Radiotelevizi-unea Românã ºi care se întâmplã sã semneze acum aceastã prefaþã. Prefaþã la un volum alert, informat, echilibrat ºi subtil în stilul care l-a facut cunoscut ºi recunoscut pe jurnalistul Octavia Andronic.

acad. Rãzvan Theodorescu
August 2013, Bucureºti