Continuitate vs Alternanta

 Citeste cartea on-line

Cuvânt înainte...

Un an care a decis alţi ani           

Al cincilea volum unde cunoscutul comentator politic şi grafician satiric, Octavian Andronic – pentru mine şi pentru mulţi alţii, simpaticul Ando -, şi-a adunat editorialele din colecţia „Punctul pe Y” este închinat anului 2004. An electoral şi încă nu unul obişnuit, ci unul ce urma să decidă, în istoria noastră contemporană, continuitatea sau alternanţa la guvernarea României, anul unui rezultat pe muchie de cuţit în alegerile prezindenţiale, acesta i-a prilejuit nuanţatului Ando un şir de însemnări pline de acea savoare despre care am vorbit la lansarea unui  tom anterior consacrat anului 2002.

A fost, 2004, anul final al guvernului Adrian Năstase, „cel mai productiv”, o spune autorul, din epoca post-decembristă, guvernul care ne-a dus în NATO şi care a făcut posibilă ridicarea vizelor pentru ţările vestice, cel care a pregătit consistent intrarea noastră în Uniunea Europeană.

Prefaţând aici rândurile lui Octavian Andronic, declar sonor că sunt foarte subiectiv, căci am avut prilejul de a face parte din acest guvern, de la început până la sfârşit. Eram printre cei pe care media, mereu speculativă, i-a socotit „oamenii lui Ion Iliescu”, cei care nu s-au ciocnit niciodată – îmi pare rău dacă dezamăgesc pe unii – cu „oamenii lui Adrian Năstase” (presupun că imaginaţia colectivă doritoare de conflicte sau măcar de dihotomii şi iubitoare de tandemuri a extrapolat o situaţie firească: coexistenţa vechilor colaboratori ai preşedintelui cu mai tinerii apropiaţi ai premierului).

Eroii însemnărilor din anul 2004 sunt, evident, cei doi lideri ai momentului, „moderatorul universal” Ion Iliescu – cel care rămâne omul politic român al ultmilor două decenii – şi „delfinul” Adrian Năstase, cel care într-o succesiune firească urma să meargă la Cotroceni. Şi aici, ca într-o piesă cu final neaşteptat, ajungem la acel decembrie fatidic în care apare decisiv al treilea -  şi ultimul, deocamdată  - om politic al acestor 23 de ani, politicianul atipic care a tulburat „cu regularitate mediile în care a acţionat”, căpitanul de marină fără fineţuri şi dulceţuri, „buldozerul” Traian Băsescu.

După ce a luat din nou primăria bucureşteană, după ce a lăcrimat la retragerea lui Stolojan, după ce a vituperat cu succes contra „corupţiei pesediste”, după ce a făcut dintr-o parte a electoratului – cel cu memorie scurtă – părtaşul unor iluzii treptat spulberate – şi adaug (foarte subiectiv, din nou), al unei nerecunoştinţe istorice, acest redutabil strateg a aşternut cu dibăcie şi cinism drumul României pentru zece ani aproape pierduţi, bulversând orice regulă firească pentru un popor oricum dezorientat. Au contribuit aici şi criza PSD după alegerile locale, şi orgoliile din partidul de guvernământ care au dus la conflicte latente cu preşedintele ţării, şi trădarea care mijea după invitarea lui Ion Iliescu de a lua preşedinţia aceluiaşi partid – culminând cu abjecţia din aprilie 2005 despre care, cu siguranţă, Ando va scrie în volumul următor -, după cum l-a ajutat pe câştigătorul prezidenţialelor din 2004 şi „copita de măgar” a PUR, formaţiunea politică devenită „conservatoare” şi care tot divorţează şi se căsătoreşte pe eşichierul partidelor, marcând un capitol pitoresc, dar inu-til, al politicii naţionale din ultimul deceniu.

Cititorul va degusta în notele lui Ando caracterizări foarte exacte de personaje -  de la Valeriu Stoica la Petre Roman, de la Cristian Diaconescu la Mugur Isărescu, de la Dan Voiculescu la Valer Dorneanu, de la Marean Vanghelie la Radu Câmpeanu (oare cum ar fi arătat liberalismul românesc cu el şi nu cu liderii actuali?) -  după cum va aprecia premoniţii, precum aceea potrivit căreia alianţa PD-PNL e „riscantă strategic”, aceea că „machedonul polivalent” George Becali poate oferi surprize sau că Victor Ponta are „muguri de aroganţă”. Mi-a plăcut, nu o dată, umorul lui Octavian Andronic când observa că PNL are mai mulţi lideri de cât ar avea nevoie, cand comenta bulversarea produsă de ... tunsoarea din Piaţa Unirii a lui Ion Iliescu sau când remarca ironic „remanierea restructurării guvernamentale”. La fel am apreciat la justa valoare realismul curajos al observaţiilor gazetarului care nu se sfieşte să vorbeasca despre „masochismul naţional” şi despre „slugărnicia ancestrală” a conaţionalilor nostri.

Voi adăuga că Ando observa lucruri pe care unii dintre noi, cei aflaţi în Executiv, nu le apreciam la justa lor valoare - precum inteligentul proces de întinerire a guvernului Năstase pe ultimii paşi -, după cum notează greşelile PSD-ului, de la alegerile interne care au fost un inutil exerciţiu de imagine, până la indirecta demonizare a lui Vadim de către propusul prim-ministru. Şi pentru a nu-i rămâne dator autorului  nostru, îmi voi îngădui să-l şicanez reproşându-i lipsa din însemnări a neuitatu-lui triumf de la Bruxelles, din mai 2004 când s-a obţinut pentru Sibiu calitatea de capitală culturală europeană alături de Luxemburg, eveniment ce a făcut posibilă realitatea din 2007gestionată de succesorii mei liberali din fruntea Ministerului Culturii şi Cultelor între care şi – pentru ca şicana să fie deplină – cea numită „onesta Mona Muscă”...

În compensaţie, îi mulţumesc autorului pentru cele câteva referiri la finala primelor prezidenţiale, cea din 17 mai 1990, civilizată ca niciuna de atunci, graţie celor 3 candidaţi, Câmpeanu, Iliescu şi Raţiu-, ideea organizării sale aparţinand celui ce conducea pe atunci Radiotelevizi-unea Română şi care se întâmplă să semneze acum această prefaţă. Prefaţă la un volum alert, informat, echilibrat şi subtil în stilul care l-a facut cunoscut şi recunoscut pe jurnalistul Octavia Andronic.

acad. Răzvan Theodorescu
August 2013, Bucureşti