|
Continuitate vs Alternanta
Citeste cartea on-line
Cuvânt înainte...
Un an care a decis alți ani Al cincilea volum unde cunoscutul
comentator politic și grafician satiric, Octavian Andronic – pentru mine și
pentru mulți alții, simpaticul Ando -, și-a adunat editorialele din colecția „Punctul
pe Y” este închinat anului 2004. An electoral și încă nu unul obișnuit, ci unul
ce urma să decidă, în istoria noastră contemporană, continuitatea sau
alternanța la guvernarea României, anul unui rezultat pe muchie de cuțit în
alegerile prezindențiale, acesta i-a prilejuit nuanțatului Ando un șir de
însemnări pline de acea savoare despre care am vorbit la lansarea unui tom anterior consacrat anului 2002. A fost, 2004, anul final al guvernului
Adrian Năstase, „cel mai productiv”, o spune autorul, din epoca
post-decembristă, guvernul care ne-a dus în NATO și care a făcut posibilă
ridicarea vizelor pentru țările vestice, cel care a pregătit consistent
intrarea noastră în Uniunea Europeană. Prefațând aici rândurile lui Octavian
Andronic, declar sonor că sunt foarte subiectiv, căci am avut prilejul de a
face parte din acest guvern, de la început până la sfârșit. Eram printre cei pe
care media, mereu speculativă, i-a socotit „oamenii lui Ion Iliescu”, cei care
nu s-au ciocnit niciodată – îmi pare rău dacă dezamăgesc pe unii – cu „oamenii
lui Adrian Năstase” (presupun că imaginația colectivă doritoare de conflicte
sau măcar de dihotomii și iubitoare de tandemuri a extrapolat o situație
firească: coexistența vechilor colaboratori ai președintelui cu mai tinerii
apropiați ai premierului). Eroii însemnărilor din anul 2004 sunt,
evident, cei doi lideri ai momentului, „moderatorul universal” Ion Iliescu –
cel care rămâne omul politic român al ultmilor două decenii – și „delfinul”
Adrian Năstase, cel care într-o succesiune firească urma să meargă la
Cotroceni. Și aici, ca într-o piesă cu final neașteptat, ajungem la acel
decembrie fatidic în care apare decisiv al treilea - și ultimul, deocamdată - om politic al acestor 23 de ani,
politicianul atipic care a tulburat „cu regularitate mediile în care a
acționat”, căpitanul de marină fără finețuri și dulcețuri, „buldozerul” Traian
Băsescu. După ce a luat din nou primăria
bucureșteană, după ce a lăcrimat la retragerea lui Stolojan, după ce a
vituperat cu succes contra „corupției pesediste”, după ce a făcut dintr-o parte
a electoratului – cel cu memorie scurtă – părtașul unor iluzii treptat
spulberate – și adaug (foarte subiectiv, din nou), al unei nerecunoștințe
istorice, acest redutabil strateg a așternut cu dibăcie și cinism drumul
României pentru zece ani aproape pierduți, bulversând orice regulă firească
pentru un popor oricum dezorientat. Au contribuit aici și criza PSD după
alegerile locale, și orgoliile din partidul de guvernământ care au dus la
conflicte latente cu președintele țării, și trădarea care mijea după invitarea
lui Ion Iliescu de a lua președinția aceluiași partid – culminând cu abjecția
din aprilie 2005 despre care, cu siguranță, Ando va scrie în volumul următor -,
după cum l-a ajutat pe câștigătorul prezidențialelor din 2004 și „copita de
măgar” a PUR, formațiunea politică devenită „conservatoare” și care tot
divorțează și se căsătorește pe eșichierul partidelor, marcând un capitol
pitoresc, dar inu-til, al politicii naționale din ultimul deceniu. Cititorul va degusta în notele lui Ando
caracterizări foarte exacte de personaje -
de la Valeriu Stoica la Petre Roman, de la Cristian Diaconescu la Mugur
Isărescu, de la Dan Voiculescu la Valer Dorneanu, de la Marean Vanghelie la
Radu Câmpeanu (oare cum ar fi arătat liberalismul românesc cu el și nu cu
liderii actuali?) - după cum va aprecia
premoniții, precum aceea potrivit căreia alianța PD-PNL e „riscantă strategic”,
aceea că „machedonul polivalent” George Becali poate oferi surprize sau că
Victor Ponta are „muguri de aroganță”. Mi-a plăcut, nu o dată, umorul lui
Octavian Andronic când observa că PNL are mai mulți lideri de cât ar avea
nevoie, cand comenta bulversarea produsă de ... tunsoarea din Piața Unirii a
lui Ion Iliescu sau când remarca ironic „remanierea restructurării
guvernamentale”. La fel am apreciat la justa valoare realismul curajos al
observațiilor gazetarului care nu se sfiește să vorbeasca despre „masochismul
național” și despre „slugărnicia ancestrală” a conaționalilor nostri. Voi adăuga că Ando observa lucruri pe care
unii dintre noi, cei aflați în Executiv, nu le apreciam la justa lor valoare -
precum inteligentul proces de întinerire a guvernului Năstase pe ultimii pași
-, după cum notează greșelile PSD-ului, de la alegerile interne care au fost un
inutil exercițiu de imagine, până la indirecta demonizare a lui Vadim de către
propusul prim-ministru. Și pentru a nu-i rămâne dator autorului nostru, îmi voi îngădui să-l șicanez
reproșându-i lipsa din însemnări a neuitatu-lui triumf de la Bruxelles, din mai
2004 când s-a obținut pentru Sibiu calitatea de capitală culturală europeană
alături de Luxemburg, eveniment ce a făcut posibilă realitatea din
2007gestionată de succesorii mei liberali din fruntea Ministerului Culturii și
Cultelor între care și – pentru ca șicana să fie deplină – cea numită „onesta
Mona Muscă”... În compensație, îi mulțumesc autorului
pentru cele câteva referiri la finala primelor prezidențiale, cea din 17 mai
1990, civilizată ca niciuna de atunci, grație celor 3 candidați, Câmpeanu,
Iliescu și Rațiu-, ideea organizării sale aparținand celui ce conducea pe
atunci Radiotelevizi-unea Română și care se întâmplă să semneze acum această
prefață. Prefață la un volum alert, informat, echilibrat și subtil în stilul
care l-a facut cunoscut și recunoscut pe jurnalistul Octavia Andronic. acad. Răzvan Theodorescu August 2013, București
|
| Citiri: 5938
|
|
|