|
CEI 322
Citeste cartea on-line
Cuvânt înainte......
Ando, pasionatul bine temperat Pentru mine și cei care au debutat în
presă imediat după Revoluție, Octavian Andronic a fost multă vreme un
reprezentant al vechii generații de jurnaliști, alături de Uncu, Creangă, Băcanu,
Știreanu, Cristoiu, Nistorescu, cei care făcuseră presă și înainte de decembrie
1989. În plus, dată fiind separația ideologică fără nuanțe a începutului anilor
’90 - când eu activam la Dreptatea țărănistă, România liberă și Radio Europa
liberă, aparținând “unei anumite părți a presei”- Ando, care scria la Libertatea,
mai apropiat ca orientare de Azi și Dimineata, aparținea, firesc, “celeilalte părți
a presei”. Și, totuși, deși ar putea să pară curios, între dreapta și stânga,
în carierele noastre a existat un punct de intersecție, pe care l-am descoperit
mai târziu, retrospectiv. În punctul acesta se situează responsabilitatea față
de profesie, care include documentarea solidă a subiectelor, bagajul cultural,
forța verbului, satira și umorul de calitate, respectul față de valori,
civilitatea și decența limbajului și echilibrul abordării, dincolo de
subiectivismul... obiectiv. În punctul acela am realizat că, de fapt,
profesional, Octavian Andronic și cu mine aparținem aceleiași generații, o
generație a bunului simț. Iar marea deosebire dintre noi e că Ando a fost și a
rămas un nume, pe când eu am trecut meteoric prin peisaj, rămânând doar în
capitolul “gazetarilor postdecembriști”. <o:p /> Cu toate că, multă vreme, ne-am situat
pe părți diferite ale baricadei, am cultivat o formă de respect pentru poziția și
convingerile celuilalt, dublat de o anumită simpatie. Se spune că, dacă ai fost
jurnalist, așa vei rămâne toata viața. Cu toate că, deja, nu mai eram gazetar,
în 2000 am primit o invitație de la Octavian Andronic, pentru a face parte din
delegația ce urma să participe la Expoziția Universală de la Hanovra și a
prezenta experiența mea de comunicator în tripla ipostază de ziarist, purtător
de cuvânt al MAE și director într-o multinațională. Atunci ne-am cunoscut mai
bine, iar sentimentele reciproce de respect, simpatie și încredere s-au
consolidat. Am mers cu plăcere la emisiunile de televiziune pe care le modera, știind
că va fi o gazdă neutră, care își pune invitații în valoare și am început să îi
citesc cu mai multă aplicație articolele, sau să îi caut caricaturile, mai ales
atunci cand aveam nevoie de claritate sau de înțelegerea aprofundată a unui
subiect la zi, de regulă năclait în zgura partizanatelor atat de diverse și de
perverse ale diferitelor canale și publicații controlate de o pleiadă de
potentați știuți sau bănuiți. Accesul la textele și desenele sale a fost cu
atât mai facil cu cât autorul s-a adaptat rapid la presa on line, întemeind o
agenție de știri independentă, Amos News, și un Ziar Personal (ZP), fără a
neglija însă vechiul nume al celei mai citite gazete din anii regimului apus,
Informația, cea care avea să devină, pe 22 decembrie 1989, Libertatea. În
paranteză fie spus, dacă mă uit în urmă, cred că declicul care a trezit în mine
nevoia de scris și m-a făcut să devin jurnalist a fost în noaptea aceea, pe
Podul Grant, când cineva mi-a dat un exemplar din primul număr al Libertății. <o:p /> Cu ceva timp în urmă, când au început să
apară volumele din seria “Cronologie comentată a Mileniului III”, l-am
descoperit pe Ando cronicarul. Căci ce altceva este gazetarul, mai ales cel
care, ancorat în cotidian, scrie aproape zilnic câte un editorial, decât
cronicarul timpului său? Articolele fiecărui an, începând cu 2000, sunt
adunate, în forma în care au fost publicate la vremea respectivă, în câte un
volum distinct, sub titluri succinte, dar definitorii pentru perioada reflectată:
“Zodia Delfinului”, “Soluția Imorală”, “Intre D.A. și NU”, ca să dau doar
câteva exemple. Personal, cred că ai nevoie de multă forță interioară pentru a relua
textele de atunci fără a edita conținutul lor din perspectiva de acum. <o:p /> Volumul de față, intitulat “322”, este
cel de al șaptelea. Cei care se așteaptă să găsească în filele lui o
retrospectivă distanțată vor avea, de fapt, surpriza unei fresce, a unui tablou
de autor, fidel, dar personal, al actualității momentului de atunci. Ei bine,
tema dominantă a anului 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană, n-a
avut neapărat legătura cu ceea ce va rămâne, într-adevăr, ca un moment de
referință în istoria contemporană a țării, ci cu ceea ce Ando numește inspirat “caftul
național”: tensiunile și “păruielile” dintre Președinte și Premier și, mai
ales, suspendarea celui dintâi, pentru o lună de zile, în urma votului a 322 de
parlamentari, deveniți ulterior dușmanii personali și ținte predilecte ale lui
Traian Băsescu: “…odată cu accesul
formal la UE, toată lumea pare a fi uitat de adevăratele probleme ale României,
concentrându- se pe aspecte marginale și derizorii: suspendare, referendumuri, restructurări
de ochii lumii, competiția pentru o porție cât mai consistentă de ciolan, iar
campion al acestui joc rămâne tocmai cel care a spus în doi peri că România
trebuie schimbată. Cu ce?”, conchide gazetarul cu o trăsătură fermă
de condei. <o:p /> “322” poate constitui o carte de referință
pentru istoricii viitorului și, totodată, un manual pentru viitorii ziariști.
Pentru că, în meseria asta, zăbovim rar în aprofundarea a ceea ce e important,
lăsându-ne dominați de ceea ce este urgent și “la zi”. A fi jurnalist în
America sau într-o democrație consolidată este de-a dreptul plicticos. Cel puțin
aceasta a fost convingerea mea în perioada de trei luni a unei burse în SUA. La
noi se petreceau lucruri, se întâmplau chestii, aveai șansa de a participa ca
actor în schimbare și puteai contribui la modelarea peisajului și construirea
personajelor publice, era și este o efervescență copleșitoare. Articolele lui
Ando, un pasionat bine temperat al prezentului, prind culoarea clipei și poartă
titluri uneori grave, alteori livrești și, adesea, savuroase: Vrabia mălai
visează, Doctrina la români, Statura șpăgii, Polii politicii de “doi poli”….
Pisica pe acoperișul fierbinte, Ambasadorul Jacuzzi, Căldura mare!, De la
Duminica Orbului la Sâmbăta chiorului…, A fost sau n-a fost…aviară?, Marți, 13,
Bilețelul versus Dosărelul, Noțiunea de cenzură, Țara la schimb… <o:p /> N-aș vrea să se înțeleagă cumva, din
rândurile de mai sus, că “322” conține o înșiruire de subiecte minore, tratate
major. Dimpotrivă, “322” poate fi o cheie către aprofundare și întrebare, către
noi înșine și înțelegerea felului nostru de a fi ca nație și de a reacționa ca
persoane, repetând aceleași greșeli și perpetuând aceleași stări: “în
asta constă, paradoxal, penibilul și savoarea politicii care se face la București,
unde nimeni nu mai știe care e puterea și cât de puternică este și care este opoziția
și câtă opoziție face cu adevărat”- toate acestea, azi, la pătrat, sau, mai
degrabă, “la technocrat”, aș adăuga eu constatărilor lui Octavian Andronic, din
9 octombrie 2007. <o:p />
Chiar dacă nu ești de acord cu Ando, pe
anumite subiecte (în cazul meu restituirea proprietăților sau Piața Universității)
poți să-i respecți, democratic, convingerile. Într-o lume dominată de facil,
tabloid și scandal, stilul său e un reper de stabilitate și soliditate, o
reflexie a unui sistem de valori. În mod curios, deși n-a făcut rabat la critică,
luându-i pe mulți peste picior în articolele și, mai ales, în caricaturile sale,
Octavian Andronic nu pare a fi stârnit pasiuni negative sau dușmanii de moarte.
Ăsta e un mare talent, trebuie să recunoaștem. Nu știu cu prietenii cum stă
dar, în cazul acestora, exista măcar opțiunea de a alege. Rugămintea lui Ando,
de a scrie câteva rânduri ca prefață la acest, simbolic, al șaptelea volum, m-a
surprins și m-a onorat. M-a surprins pentru că numele meu urmează să se înscrie
într-un șir de prefațatori cu care lumea (iar eu cu atât mai puțin), în mod
natural, nu m-ar fi văzut asociată: Adrian Năstase, Ion Iliescu, Răzvan
Theodorescu, Stelian Țurlea, Grigore Arbore (dar și Adrian Cioroianu). M-a
onorat pentru că reprezintă un semn de prețuire, încredere și normalitate. Și,
mai ales, de lipsa de încrâncenare. Cu care, ideal, ar trebui să putem privi către
trecutul nostru și, mai ales, către viitor. <o:p />
Gilda Lazăr
|
| Citiri: 3053
|
|
|