CEI 322

 Citeste cartea on-line

Cuvânt înainte......

Ando, pasionatul bine temperat           

Pentru mine ºi cei care au debutat în presã imediat dupã Revoluþie, Octavian Andronic a fost multã vreme un reprezentant al vechii generaþii de jurnaliºti, alãturi de Uncu, Creangã, Bãcanu, ªtireanu, Cristoiu, Nistorescu, cei care fãcuserã presã ºi înainte de decembrie 1989. În plus, datã fiind separaþia ideologicã fãrã nuanþe a începutului anilor ’90 - când eu activam la Dreptatea þãrãnistã, România liberã ºi Radio Europa liberã, aparþinând “unei anumite pãrþi a presei”- Ando, care scria la Libertatea, mai apropiat ca orientare de Azi ºi Dimineata, aparþinea, firesc, “celeilalte pãrþi a presei”. ªi, totuºi, deºi ar putea sã parã curios, între dreapta ºi stânga, în carierele noastre a existat un punct de intersecþie, pe care l-am descoperit mai târziu, retrospectiv. În punctul acesta se situeazã responsabilitatea faþã de profesie, care include documentarea solidã a subiectelor, bagajul cultural, forþa verbului, satira ºi umorul de calitate, respectul faþã de valori, civilitatea ºi decenþa limbajului ºi echilibrul abordãrii, dincolo de subiectivismul... obiectiv. În punctul acela am realizat cã, de fapt, profesional, Octavian Andronic ºi cu mine aparþinem aceleiaºi generaþii, o generaþie a bunului simþ. Iar marea deosebire dintre noi e cã Ando a fost ºi a rãmas un nume, pe când eu am trecut meteoric prin peisaj, rãmânând doar în capitolul “gazetarilor postdecembriºti”. <o:p />

Cu toate cã, multã vreme, ne-am situat pe pãrþi diferite ale baricadei, am cultivat o formã de respect pentru poziþia ºi convingerile celuilalt, dublat de o anumitã simpatie. Se spune cã, dacã ai fost jurnalist, aºa vei rãmâne toata viaþa. Cu toate cã, deja, nu mai eram gazetar, în 2000 am primit o invitaþie de la Octavian Andronic, pentru a face parte din delegaþia ce urma sã participe la Expoziþia Universalã de la Hanovra ºi a prezenta experienþa mea de comunicator în tripla ipostazã de ziarist, purtãtor de cuvânt al MAE ºi director într-o multinaþionalã. Atunci ne-am cunoscut mai bine, iar sentimentele reciproce de respect, simpatie ºi încredere s-au consolidat. Am mers cu plãcere la emisiunile de televiziune pe care le modera, ºtiind cã va fi o gazdã neutrã, care îºi pune invitaþii în valoare ºi am început sã îi citesc cu mai multã aplicaþie articolele, sau sã îi caut caricaturile, mai ales atunci cand aveam nevoie de claritate sau de înþelegerea aprofundatã a unui subiect la zi, de regulã nãclait în zgura partizanatelor atat de diverse ºi de perverse ale diferitelor canale ºi publicaþii controlate de o pleiadã de potentaþi ºtiuþi sau bãnuiþi. Accesul la textele ºi desenele sale a fost cu atât mai facil cu cât autorul s-a adaptat rapid la presa on line, întemeind o agenþie de ºtiri independentã, Amos News, ºi un Ziar Personal (ZP), fãrã a neglija însã vechiul nume al celei mai citite gazete din anii regimului apus, Informaþia, cea care avea sã devinã, pe 22 decembrie 1989, Libertatea. În parantezã fie spus, dacã mã uit în urmã, cred cã declicul care a trezit în mine nevoia de scris ºi m-a fãcut sã devin jurnalist a fost în noaptea aceea, pe Podul Grant, când cineva mi-a dat un exemplar din primul numãr al Libertãții. <o:p />

Cu ceva timp în urmã, când au început sã aparã volumele din seria “Cronologie comentatã a Mileniului III”, l-am descoperit pe Ando cronicarul. Cãci ce altceva este gazetarul, mai ales cel care, ancorat în cotidian, scrie aproape zilnic câte un editorial, decât cronicarul timpului sãu? Articolele fiecãrui an, începând cu 2000, sunt adunate, în forma în care au fost publicate la vremea respectivã, în câte un volum distinct, sub titluri succinte, dar definitorii pentru perioada reflectatã: “Zodia Delfinului”, “Soluþia Imoralã”, “Intre D.A. ºi NU”, ca sã dau doar câteva exemple. Personal, cred cã ai nevoie de multã forþã interioarã pentru a relua textele de atunci fãrã a edita conþinutul lor din perspectiva de acum. <o:p />

Volumul de faþã, intitulat “322”, este cel de al ºaptelea. Cei care se aºteaptã sã gãseascã în filele lui o retrospectivã distanþatã vor avea, de fapt, surpriza unei fresce, a unui tablou de autor, fidel, dar personal, al actualitãþii momentului de atunci. Ei bine, tema dominantã a anului 2007, anul aderãrii României la Uniunea Europeanã, n-a avut neapãrat legãtura cu ceea ce va rãmâne, într-adevãr, ca un moment de referinþã în istoria contemporanã a þãrii, ci cu ceea ce Ando numeºte inspirat “caftul naþional”: tensiunile ºi “pãruielile” dintre Preºedinte ºi Premier ºi, mai ales, suspendarea celui dintâi, pentru o lunã de zile, în urma votului a 322 de parlamentari, deveniþi ulterior duºmanii personali ºi þinte predilecte ale lui Traian Bãsescu: “…odatã cu accesul formal la UE, toatã lumea pare a fi uitat de adevãratele probleme ale României, concentrându- se pe aspecte marginale ºi derizorii: suspendare, referendumuri, restructurãri de ochii lumii, competiþia pentru o porþie cât mai consistentã de ciolan, iar campion al acestui joc rãmâne tocmai cel care a spus în doi peri cã România trebuie schimbatã. Cu ce?”, conchide gazetarul cu o trãsãturã fermã de condei. <o:p />

“322” poate constitui o carte de referinþã pentru istoricii viitorului ºi, totodatã, un manual pentru viitorii ziariºti. Pentru cã, în meseria asta, zãbovim rar în aprofundarea a ceea ce e important, lãsându-ne dominaþi de ceea ce este urgent ºi “la zi”. A fi jurnalist în America sau într-o democraþie consolidatã este de-a dreptul plicticos. Cel puþin aceasta a fost convingerea mea în perioada de trei luni a unei burse în SUA. La noi se petreceau lucruri, se întâmplau chestii, aveai ºansa de a participa ca actor în schimbare ºi puteai contribui la modelarea peisajului ºi construirea personajelor publice, era ºi este o efervescenþã copleºitoare. Articolele lui Ando, un pasionat bine temperat al prezentului, prind culoarea clipei ºi poartã titluri uneori grave, alteori livreºti ºi, adesea, savuroase: Vrabia mãlai viseazã, Doctrina la români, Statura ºpãgii, Polii politicii de “doi poli”…. Pisica pe acoperiºul fierbinte, Ambasadorul Jacuzzi, Cãldura mare!, De la Duminica Orbului la Sâmbãta chiorului…, A fost sau n-a fost…aviarã?, Marþi, 13, Bileþelul versus Dosãrelul, Noþiunea de cenzurã, Þara la schimb… <o:p />

N-aº vrea sã se înþeleagã cumva, din rândurile de mai sus, cã “322” conþine o înºiruire de subiecte minore, tratate major. Dimpotrivã, “322” poate fi o cheie cãtre aprofundare ºi întrebare, cãtre noi înºine ºi înþelegerea felului nostru de a fi ca naþie ºi de a reacþiona ca persoane, repetând aceleaºi greºeli ºi perpetuând aceleaºi stãri: “în asta constã, paradoxal, penibilul ºi savoarea politicii care se face la Bucureºti, unde nimeni nu mai ºtie care e puterea ºi cât de puternicã este ºi care este opoziþia ºi câtã opoziþie face cu adevãrat”- toate acestea, azi, la pãtrat, sau, mai degrabã, “la technocrat”, aº adãuga eu constatãrilor lui Octavian Andronic, din 9 octombrie 2007. <o:p />

Chiar dacã nu eºti de acord cu Ando, pe anumite subiecte (în cazul meu restituirea proprietãþilor sau Piaþa Universitãþii) poþi sã-i respecþi, democratic, convingerile. Într-o lume dominatã de facil, tabloid ºi scandal, stilul sãu e un reper de stabilitate ºi soliditate, o reflexie a unui sistem de valori. În mod curios, deºi n-a fãcut rabat la criticã, luându-i pe mulþi peste picior în articolele ºi, mai ales, în caricaturile sale, Octavian Andronic nu pare a fi stârnit pasiuni negative sau duºmanii de moarte. Ãsta e un mare talent, trebuie sã recunoaºtem. Nu ºtiu cu prietenii cum stã dar, în cazul acestora, exista mãcar opþiunea de a alege. Rugãmintea lui Ando, de a scrie câteva rânduri ca prefaþã la acest, simbolic, al ºaptelea volum, m-a surprins ºi m-a onorat. M-a surprins pentru cã numele meu urmeazã sã se înscrie într-un ºir de prefaþatori cu care lumea (iar eu cu atât mai puþin), în mod natural, nu m-ar fi vãzut asociatã: Adrian Nãstase, Ion Iliescu, Rãzvan Theodorescu, Stelian Þurlea, Grigore Arbore (dar ºi Adrian Cioroianu). M-a onorat pentru cã reprezintã un semn de preþuire, încredere ºi normalitate. ªi, mai ales, de lipsa de încrâncenare. Cu care, ideal, ar trebui sã putem privi cãtre trecutul nostru ºi, mai ales, cãtre viitor. <o:p />