Cuvânt înainte

Adrian Năstase

Deşi poate părea ciudat, aceasta nu este o carte despre anul 2001. Dacă veţi avea curiozitatea de a o parcurge, veţi descoperi, în multe dintre paginile ei, prezentul şi nu trecutul. Anatole France ne îndeamnă memorabil „să nu pierdem nimic din trecut. Cu trecutul se clădeşte viitorul”. El oferă o bază solidă pentru prezent şi viitor, dintr-un motiv pe care Lucian Blaga îl sintetizează magistral: „Nimic nu e aşa de tare ca trecutul. Pe acela nimeni şi nimic nu-l poate schimba”.

Din nefericire, această calitate a trecutului capătă valenţe tragice în cazul României. Atunci când trecutul se regăseşte în prezent, apar semnele clare ale unei boli sociale. Meritul acestei lucrări şi al autorului ei este acela de a aduce la suprafaţă această boală, şi de a atrage atenţia asupra ei. Dacă în anul 2011 regăsim în spaţiul public teme şi, mai ales, atitudini, abordări şi comportamente care au dominat societatea românească în urmă cu zece ani, atunci este cazul să ne întrebăm foarte serios ce s-a întâmplat în această perioadă.

Cheia în care am citit şi am interpretat cartea lui Octavian Andronic poate părea surprinzătoare, în condiţiile în care eu însumi m-am aflat în fruntea guvernului, începând cu anul 2001. Trebuie totuşi să avem în vedere că, în toată această perioadă, în care s-au succedat trei premieri şi au fost două runde de alegeri parlamentare, România nu a avut o evoluţie lineară. După travaliul prelungit prin care a trecut societatea în primii ani după căderea regimului comunist, a urmat o perioadă prosperă, de performanţă economică incontestabilă. În intervalul 2000-2004 s-a înregistrat o creştere economică globală de peste 23% a PIB, rata inflaţiei a scăzut de la 41% în 2000 la 9,3% în 2004, iar deficitul bugetar a scăzut de la 4% din PIB în anul 2000 la 1,2% din PIB în 2004. Creşterea economică susţinută a condus la ameliorarea decalajelor faţă de ţările dezvoltate, iar nivelul de trai se îndrepta vertiginos spre ceea ce toţi românii îşi doreau la Revoluţie. Acest lucru însă nu a fost suficient. Trendul ascendent a continuat inerţial vreme de câţiva ani, dar stoparea proceselor începute în 2001 s-a resimţit în 2008 şi mai ales în 2009, când efectele crizei economico-financiare au ajuns şi în România. Ceea ce a lipsit a fost continuitatea, strategia, coerenţa şi chiar – poate că sunt subiectiv - competenţa.

Revenind la cartea pe care o aveţi în faţă, aceasta se distinge prin fineţea observaţiilor pe care autorul le face, prin acurateţea analitică cu care abordează temele ce au dominat agenda publică în 2001 şi prin ironiile subtile ce definesc stilul inconfundabil al lui Octavian Andronic. Veţi (re)descoperi în paginile următoare o serie de evenimente ale anului 2001, trecute prin filtrul critic al jurnalistului, care vor genera, fără îndoială, exerciţii mentale distincte. Pentru cei care au trăit acele momente, readucerea lor în atenţie permite iniţierea unei secvenţe cognitive în măsură să susţină fie o repoziţionare, fie o confirmare a opiniilor şi a atitudinii avute „la cald”. Cert este, că, pentru cei aflaţi în situaţia de a rememora, detaşarea în timp oferă inclusiv posibilitatea unor introspecţii. Pentru cei mai tineri sau pentru care memoria a selectat mai mult decât în cazul altora, această incursiune într-un trecut mult prea prezent deschide calea unei compatibilizări perfecte cu unul dintre comentariile-verdict ale autorului: „A devenit un truism faptul că nimeni nu învaţă nimic din lecţiile istoriei.”  

Cartea este de fapt un remember menit a-l trezi pe cititor la realitate; o realitate dură, care din păcate se repetă. Într-unul dintre comentariile sale, Octavian Andronic evocă fobia comunistă a celor „3F” – frigul, foamea şi frica – considerând că societatea românească s-a eliberat de frică, dar a rămas dominată de frig şi de foame. Concluzia sa, corectă atunci ca şi acum, venea după un an de guvernare social-democrată care a încercat, în primă instanţă, să readucă România pe linia de plutire. Din păcate, observaţiile sale sunt valabile în 2011 mai mult ca oricând în ultimii 20 de ani. „Sărăcia este, astăzi, o realitate mai dură şi mai stresantă decât egalitarismul comunist. Iar atât timp cât cei 2F vor continua să ne amărască viaţa, cu greu vom putea vorbi despre o adevărată libertate...”

Regăsesc în aceste cuvinte, mărturia unui liberal care recunoaşte „că a oferi unor oameni în zdrenţe, analfabeţi, subnutriţi sau slăbiţi de boală, drepturi politice sau garanţii împotriva ingerinţei statului în viaţa lor privată înseamnă a-ţi bate joc de ei. Înainte de a înţelege semnificaţia unei sporiri a propriei libertăţi şi de a se bucura de folosirea ei aceşti oameni au nevoie de îngrijiri medicale şi de educaţie. Ce este libertatea pentru cei ce nu pot face uz de ea? Ce valorează ea fără acele condiţii indispensabile uzului ei?” (Isaiah Berlin)

Iată de ce mesajul lui Octavian Andronic continuă să fie actual. El exprimă nevoi şi realităţi sociale pe care guvernarea ultimilor ani le ignoră cu consecventă încăpăţânare. Înainte de a se gândi măcar la ideea „statului minimal”, elita politică românească, împreună cu tot aparatul administrativ trebuie să construiască un stat mai puternic, mai eficient şi mai responsabil faţă de cetăţeni. Societatea românească are nevoie de un nou contract între guvernanţi şi guvernaţi, care să realizeze un echilibru mai clar şi mai ferm între obligaţia „supunerii” şi dreptul de a beneficia de servicii publice de calitate. Educaţia, sănătatea, siguranţa publică şi sprijinirea celor vulnerabili ar trebui să fie pilonii pe care să se construiască relaţia dintre populaţie şi conducătorii ei.

Textele pe care Octavian Andronic le (re)aduce în faţa cititorului nu reprezintă doar comentarii pertinente şi pline de substanţă în legătură cu evenimentele care au dominat anul 2001. Dincolo de aspectele ce ţin de imediat, ele ridică o serie de probleme privind organizarea şi funcţionara societăţii naţionale şi internaţionale. Indiferenţa populaţiei faţă de spaţiul public, în lipsa unor modele reale în cadrul societăţii sau scăderea coeziunii şi a solidarităţii sociale, pe fondul unor abordări conflictuale şi maniheiste promovate de la cel mai înalt nivel al statului sunt realităţi care, pe de o parte, explică de ce trecutul a devenit prezent, iar pe de altă parte oferă răspunsuri celor care se întreabă ce trebuie făcut. Mai rămâne ca, după aflarea lor, să trecem cu toţii la acţiune.

Adrian Năstase