|
"Sfertul" lui Bãsescu
Citeste cartea on-line
ÎNDEMN CÃTRE CITITOR
De ani buni, Octavian
Andronic ne-a obișnuit cu cronicile sale și cu ale sale caricaturi, pe care
mediile intelectuale le recepteazã cu oarecare timiditate, fiindcã lumea de azi
s-a deprins cu texte „vorbite” neglijent „pe sticlã” ori cu vorbe aruncate in
grabã, pe bloguri. Editorialele și comentariile aproape cotidiene ale
cronicarului nostru, insoțite de desene satirice inimitabile, disecã lumea
contemporanã romaneascã și lumea globalã in care se aflã proiectați romanii, cu
detașare și cu implicare deopotrivã. De la jalnica scenã politicã autohtonã panã
la vedetismul gratuit din sport și de la precaritatea economiei țãrii noastre
panã la aroganța unor minoritãți care s-ar vrea majoritãți, nimic nu scapã
penei avizate a observatorului atent, descins din filonul autentic al umorului și
al satirei romanești de bunã calitate. Comentariile lui Octavian Andronic vãdesc
o cunoaștere detaliatã a trecutului nostru, fapt care explicã nu atat
prevederea viitorului – pe care randurile evocate il creioneazã uneori – cat ințelegerea
adecvatã a prezentului, chiar dacã acesta dureazã preț de o clipã. „Clipa”
aceasta este trãitã intens de cronicar, este sublimatã in „pastile”
dulci-amare, din acelea care, dacã nu sunt menite sã ne vindece de la sine, ne
aratã calea alinãrii și a eliberãrii de rãu. Octavian Andronic nu criticã in
mod inverșunat și nici nu acuzã ca un implacabil judecãtor, ci șfichiuiește
prin constatãrile sale, explicã pe fațã gesturi fãcute pe dos, ilumineazã acte
obscure, comparã situații trecute cu unele actuale, oferã exemple din literaturã
(dese sunt referirile la Ion Luca Caragiale), din istoria secolului al XX-lea
mai ales, din geografie, politologie, muzicã etc. Scrisul sãu nu este unul de
strict editorial politic, ci devine text literar, ilustrand – cum spuneam – o
tradiție intreruptã de regimul comunist, dar ilustratã copios in a doua jumãtate
a secolului al XIX-lea, inclusiv de gazetarul Eminescu și dusã panã la paroxism
in epoca interbelicã. „Sãnãtatea” unei comunitãți democratice se mãsoarã nu
numai prin gradul de libertate a presei, a conștiinței și a exprimãrii din spațiul
public, ci și prin calitatea rasului. Octavian Andronic profeseazã o adevãratã
doctrinã despre funcția rasului amar, doctrinã pe care nu o expune științific,
ci empiric, direct prin episoadele sale de viațã. Concepția filosofilor greci și
latini cã omul este „singurul animal care rade” provine – din cate se pare – de
la Aristotel, conform cãruia rasul il deosebește pe om de animal; in partea
pierdutã a „Poeticii”, e de presupus cã, polemizand cu Platon, el investea
rasul și, in general, comicul, cu aceeași virtute catharcticã pe care o
atribuise (in partea pãstratã) tragicului. Umberto Eco a imaginat in romanul „Numele
trandafirului” pãstrarea unui tratat aristotelic despre ras intr-o vestitã mãnãstire
medievalã, ceea ce nu este deloc hazardat, fiindcã lumea monasticã occidentalã
a conservat masiv scrierile pãgane antice, considerate izvoare de ințelepciune.
Simptomatic este, insã, faptul cã aceastã scriiturã a lui Aristotel devenise
intangibilã la propriu, in sensul cã aceia care o atingeau mureau otrãviți.
Starea de ras, care asana comunitatea și care ii conferea poftã de viațã,
trebuia inhibatã din fașã in Evul Mediu, adicã intr-o societate in care un
singur om era liber, suveranul uns de Dumnezeu. Restul lumii era menit sã rãmanã
gloatã supusã și umilã, plangãtoare și truditoare, or intr-o asemenea societate
rasul ajungea sã fie complet excentric și chiar primejdios. Oamenii de atunci
nu erau sortiți deloc sã se bucure de viața aceasta, ci ei trebuiau sã se pregãteascã,
in rugãciuni și penitențã, pentru viața adevãratã ce avea sã vinã. Umanismul
Renașterii a spulberat aceste restricții, atunci cand l-a transformat din nou
pe om in mãsura tuturor lucrurilor, dar au mai urmat destule regimuri
instaurate de liderii politici, compatibile cu iadul și private de ras. Octavian
Andronic readuce rasul in Cetate, dar nu orice ras, ci unul specific sufletului
nostru de romani, obișnuiți cu hazul de necaz. Autorul nu rade niciodatã in
sens umoristic, ci rade de rele și strambãtãți, de nemernicii și de calamitãți
fãcute de oameni, de erori spontane și de erori voite, de viclenii și de
iresponsabilitate politicã. Textele lui Octavian Andronic nu sunt scrise ca sã
ne inveseleascã, ci ca sã ne conștientizeze de rãu și de greu, de falsitate și
de greșealã, de inșelãtorie și de minciunã. Cartea aceasta, ca și celelalte
scrise de Octavian Andronic, este ganditã nu ca sã radem in chip gratuit, ci ca
sã indreptãm lumea aceasta strambã. Mesajul vine de la inaintașii romanii care
credeau cã „razand se biciuiesc moravurile” (Ridendo castigat mores). Terapia
individualã prin ras ne poate indrepta ca persoane, ne poate chiar re-umaniza,
pe cand terapia socialã prin ras poate conduce la vindecarea comunitãților. Din
pãcate, la finalul lecturii cãrții, rãmanem cu rasul inghețat pe buze, pentru cã
ne plange sufletul. La Centenarul Marii Uniri – cand celebrãm incheierea
edificiului nostru național din anii 1918- 1920, dupã aproape un mileniu de
lucrare a poporului roman asupra lui insuși – nu ne putem bucura pe deplin
decat dacã ne gandim la generația/generațiile de aur de atunci. Dacã ne gandim
la noi, așa cum ne indeamnã Octavian Andronic, vedem un edificiu național
surpat și impuținat, cu politicieni nevrednici și nevolnici, cu „bãieți deștepți”
care ne cred proști, cu romani dezorientați și sãrãciți, risipiți prin lume și
neincrezãtori. „Pastilele” de fațã – amare cum spuneam – lasã, totuși, o undã
de speranțã abia perceptibilã, pentru cã ascuțitele critici nu sunt fãcute ca sã
ne afunde in disperare, ci ca sã ne trezeascã. Semnele acestui „optimism” sunt subințelese
și nu afirmate direct, iar unul dintre aceste semne este chiar „incãpãțanarea”
lui Octavian Andronic de a persista, de a scrie fãrã istov, de a biciui mereu și
mereu. Prin aceste scrieri ale lui Octavian Andronic am dobandit un bun inestimabil,
anume o „comedie umanã” a ultimelor decenii de libertate prost ințeleasã, „comedie”
care ilustreazã o comedie tristã, de care se mirã lumea și de care ne mirãm și
noi, netreziți incã, dar dornici de trezire. Mesajul autorului este unul
optimist – rasul sãnãtos incumbã veselie, in fapt – de genul: „Nu vã lãsați,
totuși, romani, fiindcã țara asta, care era candva țarã de glorii și de dor,
meritã o soartã mai bunã!”. De noi depinde sã facem iarãși Romania, dacã nu
glorioasã, mãcar normalã, primitoare și bunã pentru toți fiii sãi. Pentru
aceasta este insã nevoie de concentrarea energiilor naționale așa cum s-a
intamplat in urmã cu un secol, dar și altãdatã, cand incã se mai credea și se
vedea cã „unirea face puterea”... 1 Decembrie 2018 Acad. Ioan-Aurel Pop
|
| Citiri: 30426
|
|
|