"Sfertul" lui Bãsescu

 Citeste cartea on-line

ÎNDEMN CÃTRE CITITOR

De ani buni, Octavian Andronic ne-a obișnuit cu cronicile sale și cu ale sale caricaturi, pe care mediile intelectuale le recepteazã cu oarecare timiditate, fiindcã lumea de azi s-a deprins cu texte „vorbite” neglijent „pe sticlã” ori cu vorbe aruncate in grabã, pe bloguri. Editorialele și comentariile aproape cotidiene ale cronicarului nostru, insoțite de desene satirice inimitabile, disecã lumea contemporanã romaneascã și lumea globalã in care se aflã proiectați romanii, cu detașare și cu implicare deopotrivã. De la jalnica scenã politicã autohtonã panã la vedetismul gratuit din sport și de la precaritatea economiei țãrii noastre panã la aroganța unor minoritãți care s-ar vrea majoritãți, nimic nu scapã penei avizate a observatorului atent, descins din filonul autentic al umorului și al satirei romanești de bunã calitate. Comentariile lui Octavian Andronic vãdesc o cunoaștere detaliatã a trecutului nostru, fapt care explicã nu atat prevederea viitorului – pe care randurile evocate il creioneazã uneori – cat ințelegerea adecvatã a prezentului, chiar dacã acesta dureazã preț de o clipã. „Clipa” aceasta este trãitã intens de cronicar, este sublimatã in „pastile” dulci-amare, din acelea care, dacã nu sunt menite sã ne vindece de la sine, ne aratã calea alinãrii și a eliberãrii de rãu. Octavian Andronic nu criticã in mod inverșunat și nici nu acuzã ca un implacabil judecãtor, ci șfichiuiește prin constatãrile sale, explicã pe fațã gesturi fãcute pe dos, ilumineazã acte obscure, comparã situații trecute cu unele actuale, oferã exemple din literaturã (dese sunt referirile la Ion Luca Caragiale), din istoria secolului al XX-lea mai ales, din geografie, politologie, muzicã etc. Scrisul sãu nu este unul de strict editorial politic, ci devine text literar, ilustrand – cum spuneam – o tradiție intreruptã de regimul comunist, dar ilustratã copios in a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, inclusiv de gazetarul Eminescu și dusã panã la paroxism in epoca interbelicã. „Sãnãtatea” unei comunitãți democratice se mãsoarã nu numai prin gradul de libertate a presei, a conștiinței și a exprimãrii din spațiul public, ci și prin calitatea rasului. Octavian Andronic profeseazã o adevãratã doctrinã despre funcția rasului amar, doctrinã pe care nu o expune științific, ci empiric, direct prin episoadele sale de viațã. Concepția filosofilor greci și latini cã omul este „singurul animal care rade” provine – din cate se pare – de la Aristotel, conform cãruia rasul il deosebește pe om de animal; in partea pierdutã a „Poeticii”, e de presupus cã, polemizand cu Platon, el investea rasul și, in general, comicul, cu aceeași virtute catharcticã pe care o atribuise (in partea pãstratã) tragicului. Umberto Eco a imaginat in romanul „Numele trandafirului” pãstrarea unui tratat aristotelic despre ras intr-o vestitã mãnãstire medievalã, ceea ce nu este deloc hazardat, fiindcã lumea monasticã occidentalã a conservat masiv scrierile pãgane antice, considerate izvoare de ințelepciune. Simptomatic este, insã, faptul cã aceastã scriiturã a lui Aristotel devenise intangibilã la propriu, in sensul cã aceia care o atingeau mureau otrãviți. Starea de ras, care asana comunitatea și care ii conferea poftã de viațã, trebuia inhibatã din fașã in Evul Mediu, adicã intr-o societate in care un singur om era liber, suveranul uns de Dumnezeu. Restul lumii era menit sã rãmanã gloatã supusã și umilã, plangãtoare și truditoare, or intr-o asemenea societate rasul ajungea sã fie complet excentric și chiar primejdios. Oamenii de atunci nu erau sortiți deloc sã se bucure de viața aceasta, ci ei trebuiau sã se pregãteascã, in rugãciuni și penitențã, pentru viața adevãratã ce avea sã vinã. Umanismul Renașterii a spulberat aceste restricții, atunci cand l-a transformat din nou pe om in mãsura tuturor lucrurilor, dar au mai urmat destule regimuri instaurate de liderii politici, compatibile cu iadul și private de ras.

Octavian Andronic readuce rasul in Cetate, dar nu orice ras, ci unul specific sufletului nostru de romani, obișnuiți cu hazul de necaz. Autorul nu rade niciodatã in sens umoristic, ci rade de rele și strambãtãți, de nemernicii și de calamitãți fãcute de oameni, de erori spontane și de erori voite, de viclenii și de iresponsabilitate politicã. Textele lui Octavian Andronic nu sunt scrise ca sã ne inveseleascã, ci ca sã ne conștientizeze de rãu și de greu, de falsitate și de greșealã, de inșelãtorie și de minciunã. Cartea aceasta, ca și celelalte scrise de Octavian Andronic, este ganditã nu ca sã radem in chip gratuit, ci ca sã indreptãm lumea aceasta strambã. Mesajul vine de la inaintașii romanii care credeau cã „razand se biciuiesc moravurile” (Ridendo castigat mores). Terapia individualã prin ras ne poate indrepta ca persoane, ne poate chiar re-umaniza, pe cand terapia socialã prin ras poate conduce la vindecarea comunitãților. Din pãcate, la finalul lecturii cãrții, rãmanem cu rasul inghețat pe buze, pentru cã ne plange sufletul. La Centenarul Marii Uniri – cand celebrãm incheierea edificiului nostru național din anii 1918- 1920, dupã aproape un mileniu de lucrare a poporului roman asupra lui insuși – nu ne putem bucura pe deplin decat dacã ne gandim la generația/generațiile de aur de atunci. Dacã ne gandim la noi, așa cum ne indeamnã Octavian Andronic, vedem un edificiu național surpat și impuținat, cu politicieni nevrednici și nevolnici, cu „bãieți deștepți” care ne cred proști, cu romani dezorientați și sãrãciți, risipiți prin lume și neincrezãtori. „Pastilele” de fațã – amare cum spuneam – lasã, totuși, o undã de speranțã abia perceptibilã, pentru cã ascuțitele critici nu sunt fãcute ca sã ne afunde in disperare, ci ca sã ne trezeascã. Semnele acestui „optimism” sunt subințelese și nu afirmate direct, iar unul dintre aceste semne este chiar „incãpãțanarea” lui Octavian Andronic de a persista, de a scrie fãrã istov, de a biciui mereu și mereu.

Prin aceste scrieri ale lui Octavian Andronic am dobandit un bun inestimabil, anume o „comedie umanã” a ultimelor decenii de libertate prost ințeleasã, „comedie” care ilustreazã o comedie tristã, de care se mirã lumea și de care ne mirãm și noi, netreziți incã, dar dornici de trezire. Mesajul autorului este unul optimist – rasul sãnãtos incumbã veselie, in fapt – de genul: „Nu vã lãsați, totuși, romani, fiindcã țara asta, care era candva țarã de glorii și de dor, meritã o soartã mai bunã!”. De noi depinde sã facem iarãși Romania, dacã nu glorioasã, mãcar normalã, primitoare și bunã pentru toți fiii sãi. Pentru aceasta este insã nevoie de concentrarea energiilor naționale așa cum s-a intamplat in urmã cu un secol, dar și altãdatã, cand incã se mai credea și se vedea cã „unirea face puterea”...

1 Decembrie 2018
Acad. Ioan-Aurel Pop